Paine No. II id est mamaliga

"De altfel, saracia nu este decat pe pereti: am vazut peste tot gaini, gaste, ceva cai si boi, oi si capre, caini si pisici care traiesc din ce ramane de la stapani, si cu paine. Aceasta este de doua feluri- cea de cuptor este fara luciu, tare, fara drojdie; cealalta este fiarta: se pune faina intr-un ceaun la foc, cand da in clocot se amesteca pana ce seaca toata apa. Aluatul ia forma ceaunului, se mananca fierbinte si, fara sa fiu mancacios cum sunt cei de prin partea locului, va pot incredinta ca mi se pare buna. Are gustul cojii de pateu."

Jurnalul contelui d’Hauterive, secretar francez al lui Alexandru Mavrocordat, calatoria de la Constantinopole la Iasi, in N. Djuvara, Intre Orient si Occident.

ratoi si gaste, ulei pe panza

Am iesit la plimbare ieri dupa ploaie printr-un orasel aburos rece cu casute de turta dulce si cer violet (in luna lui marte, ora 7 seara). Acolo unde raul calm Mosel se confluenteaza cu Rinul mai putin calm stam asa contemplativ - noi zicem ca prostu, de unde prostul este de obicei statator si nu umblator- deranjat rar de zelul gafait al unor alergatori slabi, sarmani.
Atunci, tot calm si contemplativ, a macait empatic langa mine un ratoi verde, mare, cu dunga alba pe gat si carena neagra. A privit si apoi a trecut cu ruliu (nu tangaj) cararea pietruita si apoi zona cu iarba si s-a tot dus agale catre biserica sfantului Kastor, stil romanic, 836. La concertul de orga de seara probabil.
Am cugetat scurt la libertatea si pacea acestor pasari- in comparatie cu a mea de exemplu- iar in acest timp o gasca mare alba a decolat cu zgomot de pe apele linistite de langa mal.
In seara aceasta, la cativa kilometri in amonte pe Rin, tot pe iarba, tot seara pe la sapte, langa alta biserica dar tot pe mal, imi taie calea, ce sa crezi, un ratoi macaind in peto. Nu am argumente tari dar sunt convins ca era acelasi ratoi. L-am susprins digital de data asta, in miscare, in timp ce ma privea lung din lateral, strategic, un galion in pozitie de tragere. Un pic zeflemitor, chiar arogant, dupa parerea mea.
M-am surprins gandind, automat - 1. Rata asta a scapat de undeva. 2 cine o fi stapanul 3. Rata asta e de mancare.
Luat pe nepregatite de atata libertate aroganta, inteleg mai bine pe acei ce au poftit la gaste teutone prin parcuri- surpriza este totala cand vezi aerul firesc cu care esti scrutat si naste pe de o parte intrebari filosofice si pe de alta ispite pragmatice.

Filip Florian, Zilele Regelui

Iara surprins de Filip Florian de data asta cu o carte dupa parerea mea mult mai buna decat cele anterioare.
Zilele regelui este o fresca alerta baleind fara hopuri intre fereastra publica si cea privata a unor vremi despre care la noi s-a scris mult si prost, despre care istoria ne spune in genere prostii si despre care eu personal in genere nu inteleg mare lucru. Ce pot insa sa zic este ca simtul ironic (auto ironic), intuitia si voluta poezata a lui Filip Florian aduc aici in sufrageria rosie mahalaua adanca si intensa care este Bukresh intre Bulgaristan si Macaristan, intre Cuza (Principate) si Independenta (Romania).
Personajele principale par a fi Carol I si Joseph Strauss- dentistul inteligent- insa de fapt e vorba despre naivitatea chinurilor facerii unui neam ce nu se poate elibera de scepticismul si stangaciile slugarniciei, de intriga gregara, de imposibilitatea de a face, de imposibilitatea de a tacea respectuos.
Romania tanara este o mahala barbara si murdara care cu suspiciune se fereste de progres si randuiala, in care mosierii au dosit caftanele pentru a pastra instinctele abile de intriga si capatuiala in dauna folosului public, in care imposibilitatea de a accepta anterioritatea vreunei valori lasa sa transpara ca eficiente doar politici de limita.
Karl, un capitan neamt de familie buna, a luat doua Principate aservite Portii cu jumatate din bugetul apararii delapidat de ministru insusi si le-a administrat incapatanat, impotriva vointei tuturor, catre un regat independent si modern. Cateva zeci de ani. Un efort dramatic, sustinut, obstinat care nu este recunoscut ca atare, drept ceea ce este- geneza insasi a Romaniei ca stat.
Mai multe se stiu despre politicieni ca Bratianu, un tembel isteric care il aduce pe rege cu scopul de a-l manipula pentru ca mai apoi sa fie implicat pana la gat in republica caragialesca de la Ploiesti si in alte marafastacuri complet lame.
Ca in fabula lui Mandeville intoarsa pe dos, si ca intotdeauna la noi, scaldati pana la brau in viciile publice, inglodati, nevolnici (nu se poate) si tristi (la dracu), suntem salvati de privat- de cautatura albastra a ochilor Elenei Ducovici, de placinte bune, de o casa calda si pravalie cu vad bun la Lipscani.
Gropile si cainii Bucurescilor de azi capata o intemeiere istorica, o linie genealogica precisa iar Romania publica, gazeta, fituica, ne reaminteste ca aici fericirile sunt doar private. Si bine ca sunt.
Filip Florian salveaza inca o data ce trebuie salvat zilnic (e bine dom’le aici), si, in doing so, scrie o foarte tare carte, scrisa bine, intens. Caleidoscop, privire atenta, imaginatia acurata a detaliului consonant cu realitatea istorica. Ades poezata, cu consistenta calda si mirositoare. Cu dragostele de tot felul.
Aaa- ce nu mi-a placut: aventurile motanului cu pisica Ritza. Nu am inteles ca cauta acolo, dar daca vrea el e putin lucru de facut.

Epistolar

Oarece relatie incerta cu Epistolarul, pe care cu siguranta il citesc cam tarziu intr-o ordine, nu-i asa, paideica.
Fraze saltate si cascade abundente trag pe firul apei in jos pentru ca mai la vale sa se impotmoleasca in culoare verde de matasea broastei, maluri romanesti (ca Bahluiul, de exemplu).
Multe orgolii, unele elegante (Paleologu), altele grotesti (Radu Bogdan), altele pastisate in linii groase (Marin Tarangul). Cei mai dramatici ar fi abulicii aparatcici, atinsi la lingurica de 'nuca tare' a paltinisimului. (asta cu nuca tare cred ca e o vorba a lui Nae Ionescu despre legiune-sau sa fie Vulcanescu?).
Un aparatcik cu deosebire enervant este Ion Ianosi, fraze din vremuri uitate prea devreme in care bunavointa unui tembel din sistem era diferenta dintre tipar si sertar.

In fine, pe unde e clar si rapid place si transporta din nou in aerul rarefiat de la Paltinis. Acum nu ca as avea organ pentru filozofia de sistem- vai, nu e pentru contabili- dar asa, da bine dom'le un pic de intransigenta in ale spiritului. Mai putin romanism caldut si mai mult radicalism cu staif si poate nu vom fi scuipati de pe limba Domnului (Matei).

Caragiale catre Eminescu:"Kant asta al dumitale trebuie ca era un moftangiu"