biletele au fost aruncate

Off to Portugal for two weeks.

Bacalao, Porto and walking...

poop culture

Cu oarecare satisfactie vad nota lui S. Antohi in comentariul la Ravelstein (Saul Bellow) referitoare la o chestiune observata si de mine acum ceva vreme: in cultura pop americana, in special exprimata de Hollywood, opera si muzica clasica sunt asociate cu perversitatea, anti-socialul, si la limita, criminalitatea.
Imi aduc aminte de cateva filme cu John Malcovich- Ripley’s Game spre exemplu, Antohi mentioneaza Pretty Women si, mai elegant, The Talented Mr Ripley.
Alaturi de opera si muzica clasica as spune si despre aplecarea catre arta si fumatul de trabuc sau, mai rau, pipa ca semne ale degenerescentei si disfunctionalitatii sociale.

O, da

Nu cumva pluralismul axiologic duce pur si simplu la spargerea societatii in comunitati, asa cum se reproseaza mereu comunitarismului?
Nu cumva segregarea este singura consecinta riguroasa a pluralismului axiologic, in ciuda verbiajului integrationist al multiculturalistilor, care se preocupa mai mult de valorile afirmate si codificate legislativ (nu asumate si traite) ?

Sorin Antohi, in Razboaie culturale, comentariul la John Gray, Cate fetze are liberalismul

Asphalt Tango

In seara aceasta ma dor mainile dupa ce am cazut obosit urcand dealul de la Lacul Morii. Noaptea la doua, bicicleta, sus jos, un picior dupa altul, asa cum mi s-a parut ca se poate urban la Berlin acum trei saptamani, acesti nemti blonzi decenti subtiri disciplinati ce pregatesc o noua invazie hegeliana a spiritului in istorie. Acum la doua politistul pustan mi-a zis politicos, aveti nevoie de ceva, zic, nu am nevoie de nimic, multumesc, doar ca ma dor palmele. Am mers de la MtzR la Alexandra si ea invata pentru examen. Si apoi spre casa ma dor manile cu care de nadejde valaha m-am sprijinit in piatra asfaltului dara stii cum.. ce vreau sa zic este altceva. Acum la balcon la etajul opt deasupra parcului Politehnicii este deschis si ce vreau sa spun este exact asta: ca ni se pare normal. Este oarecum hilar ca o carie care se vede…insa, cum zice Elisafta Movila boieri dumneavoastra rusinatu-m-au paganii, zic- m-au alergat multi caini, haite nenumarate, tare, disperat, de trei ori pe Grivitei, apoi de cateva ori la Grant, in Crangasi si apoi sus in Militari. Congo, vanat pur si simplu. Am dat la pedale fara de suflu sacadat injurat de soarta de rahat a unei tari care nu se va razbate pe sine niciodata. zacem intr-un suc fara de inceput si fara de sfarsit in care cainii, caricatura constiintei noastre cu branza si smantana, ne gusta pe indelete. Ne-am terminat de mult. Acum o saptamana, intr-o dimineata, in Islington, am reluat un fragment din schimbarea la fata a romaniei. Nu s-a petrecut. Nu o sa fie. De la roxolani, slavi, cumani, au ramas tehnici de calarie si femei frumoase. Dara noi vom fi mereu, la rasul ierbii crude a istoriei, visatori la marile victorii al gandacului de Colorado. Un sofer de taxi de la cobalcescu imi spunea intr-o zi trecuta ca el asteapta o renastere spirituala a Romaniei. weird sofer, avea carti in masina. As vrea sa ii transmit pe aceasta cale ca it ain't gonna happen.

Drum bun, ciresari!

Dumnezeu s-a nascut in exil a lui Horia Vintila, o carte cu semnul lui Ovidiu. Un fel de nostalgie mare neagra (sau euxina).
Mi se pare ca tot ce are legatura cu Ovidiu- afara poate de Ars Amandi, care e fun, un fel de sonata- e mai degraba in registrul requiemului. Si nici macar, pentru ca nu e tragic, ci doar lipsit de speranta.
Intors la carte, imi place si ma mir ca Horia Vintila e destul de putin cunoscut la noi.
Are parfumul unui Buzzati, la marginea desertului de unde vin frigul, sarmatii si getii si uneori femei calde si tacute. Dara fara manierismele lui Buzzati, cu simt al unei constructii care nu e, cum se poarta, cinematografica, ci narativa. Inteleg prin narativa o constructie care prin fabula mai mult sau mai putin concreta da semn de ceva care ar putea fi dincolo de personaj, de concretul imaginii si de detaliu, care te lasa cu curiozitatea nesatisfacuta, in acest interruptus, in limbo, unde au stat mereu povestile bune. Povestile bune nu te rezolva, ca faptul divers, ci te abandoneaza pe malul Danubiului privind ca prostul catre ce ar putea fi.

Legat de semnul lui Ovidiu, cand eram mici am citit toti Ciresarii, cea mai nostalgica parte, volumul cinci, era despre Publius Naso. De fapt despre un monument daca imi aduc bine aminte.
Si m-am uitat azi prin Pontice. Domnule, asta era trist, nu gluma. Cu toate ca in traducerea lui Eusebiu Camilar suna destul de peizan :).