Persambe Safranbolu

In timp ce scriu asta se aud greierii in gradina izolata a unei vile otomane restaurate din secolul 18 in orasul vechi Safranbolu, niste domni  canta la chitara si beau ceai. Este 11 noaptea si alaturi sta un ceai fierbinte, al saptelea probabil pe seara asta. Se simte nevoia unei pipe, din pacate doar Marlboro.

se ia un KTM 990 sau un GS 650, chiar si un TA din 2001, se studiaza bine sa zicem Turcia, se cumpara un GPS care e tatal tuturor gps-urilor, se presupune ca te descurci relativ bine la nivel de gravel roads cel putin, iei cort, chibrituri si cani de tabla si pleci. Asa ar fi o diferenta specifica:  locuri in care nu ajung pantofarii de moto, departe in munte sau pe fasii de nisip pe malul marii, pentru oameni in the know, cu repere care nu se gasesc pe Lonely Planet ci poate pe Horizonsunlimited. 

Pentru altii diferenta specifica a motocicletei este pe drumurile vechi.  Drumurile vechi unde mergi de exemplu de-a lungul coastei intre Persembe si Bolaman si te apleci in curbe, e pustiu, e foarte verde si foarte misto. (desi ieri autostrada parea solutia perfecta dupa camioanele Georgiei).

Drumul vechi dintre Persembe si Bolaman este practic in top trei al acestui trip alaturi de Georgian Military Highway si Sudak-Feodosia. Primul si al treilea sunt din aceasta categorie a drumurilor uitate. Iar partea cea mai placuta de pe GMH este exact cea mai putin circulata. De asta imi inchipui ca mersul prin salbaticie trebuie ca e foarte ok.

Despre adaptari: cand mergi prin locuri cu moto, mai ales singur, intri intr-un soi de conexiune directa cu locul care nu mai este mediata prin filtrul culturii careia ii apartii. Adica sigur ca e mediata, dar faci asta singur, nu vorbesti cu nimeni, nu faci filtrare si interpretare in timp real. Cand esti cu cineva te miri sau razi sau ii dai dracului. Cand esti singur esti direct acolo- te miri ma tarziu, seara, sau deloc. In loc sa interpretezi, traiesti. In timp real iei totul in piept. Mergand singur cu moto ai pe de o parte contactul direct cu mirosul si cu ploaia si cu drumul si pe de alta parte cu domnii astia care canta la chitara intr-o noapte otomana, cu negustorul de dulciuri, cu rusul, cu babushka.

Unul din efectele acestei lipse de mediere este faptul ca simti ca ai fi putut fi fara nici o problema rus sau turc. Dimitrie Cantemir dupa Stanilesti pleaca si traieste la Moscova restul vietii. I could do that. You could do that. Pe peretii vilei otomane de la 1700 sunt picturi cu care conectezi imediat. Adica, ce vreau sa spun, poti sa fii oricand si altceva. 

Bun. Drum superb pana la Bolaman. Apoi, spre Samsun vine o ploaie domnule din aceea cu pisici si caini. Ceea ce duce la schimbarea drumului planuit pe coasta, pe la Sinop, si mergi in interior. Cap compas Istanbul. Vreo patru ploi pe parcurs, viteza viteza viteza, la o vreme motorul incepe sa mai tuseasca, dar nefiind tehnic preferi sa ignori, el te ignora. Peisaje superbe in platoul anatolian, sincer par exact peisaje turcesti, nu prea vezi sau simti cine stie ce regat pontic ci direct selgiucizi. Mers intins.

Cand mergi intins, opresti rar sa faci poze si asta ti se pare pierdere de timp. Totul ti se pare pierdere de timp, mergi ca Ana lui Manole, prin ploaie si furtuna (literally), prin spangi, prin fum si baionete, bagi. Esti practic un spectator, ai putea sa stai pe loc si ecranul sa se deruleze. DAR NU POTI SA TE OPRESTI.  Fiecare oprire este timp pierdut. Sase sute de kilometri mai tarziu te opresti in cel mai incantator oras turcesc pe care l-ai vazut vreodata. Pe care nu trebuie sa il ratezi, iti spun. Se numeste Safranbolu.