Iara surprins de Filip Florian de data asta cu o carte dupa parerea mea mult mai buna decat cele anterioare.
Zilele regelui este o fresca alerta baleind fara hopuri intre fereastra publica si cea privata a unor vremi despre care la noi s-a scris mult si prost, despre care istoria ne spune in genere prostii si despre care eu personal in genere nu inteleg mare lucru. Ce pot insa sa zic este ca simtul ironic (auto ironic), intuitia si voluta poezata a lui Filip Florian aduc aici in sufrageria rosie mahalaua adanca si intensa care este Bukresh intre Bulgaristan si Macaristan, intre Cuza (Principate) si Independenta (Romania).
Personajele principale par a fi Carol I si Joseph Strauss- dentistul inteligent- insa de fapt e vorba despre naivitatea chinurilor facerii unui neam ce nu se poate elibera de scepticismul si stangaciile slugarniciei, de intriga gregara, de imposibilitatea de a face, de imposibilitatea de a tacea respectuos.
Romania tanara este o mahala barbara si murdara care cu suspiciune se fereste de progres si randuiala, in care mosierii au dosit caftanele pentru a pastra instinctele abile de intriga si capatuiala in dauna folosului public, in care imposibilitatea de a accepta anterioritatea vreunei valori lasa sa transpara ca eficiente doar politici de limita.
Karl, un capitan neamt de familie buna, a luat doua Principate aservite Portii cu jumatate din bugetul apararii delapidat de ministru insusi si le-a administrat incapatanat, impotriva vointei tuturor, catre un regat independent si modern. Cateva zeci de ani. Un efort dramatic, sustinut, obstinat care nu este recunoscut ca atare, drept ceea ce este- geneza insasi a Romaniei ca stat.
Mai multe se stiu despre politicieni ca Bratianu, un tembel isteric care il aduce pe rege cu scopul de a-l manipula pentru ca mai apoi sa fie implicat pana la gat in republica caragialesca de la Ploiesti si in alte marafastacuri complet lame.
Ca in fabula lui Mandeville intoarsa pe dos, si ca intotdeauna la noi, scaldati pana la brau in viciile publice, inglodati, nevolnici (nu se poate) si tristi (la dracu), suntem salvati de privat- de cautatura albastra a ochilor Elenei Ducovici, de placinte bune, de o casa calda si pravalie cu vad bun la Lipscani.
Gropile si cainii Bucurescilor de azi capata o intemeiere istorica, o linie genealogica precisa iar Romania publica, gazeta, fituica, ne reaminteste ca aici fericirile sunt doar private. Si bine ca sunt.
Filip Florian salveaza inca o data ce trebuie salvat zilnic (e bine dom’le aici), si, in doing so, scrie o foarte tare carte, scrisa bine, intens. Caleidoscop, privire atenta, imaginatia acurata a detaliului consonant cu realitatea istorica. Ades poezata, cu consistenta calda si mirositoare. Cu dragostele de tot felul.
Aaa- ce nu mi-a placut: aventurile motanului cu pisica Ritza. Nu am inteles ca cauta acolo, dar daca vrea el e putin lucru de facut.
