Vittorio Emanuel

Ploua suvoaie in Gondar si trotuarul luceste ud in lumina farurilor cand sari din tuk-tuk. E intuneric pe strada si hotel Ethiopia cu curbele lui de femeie care danseaza Charleston ti se pare un adapost bun. Fulgera, apoi auzi tunetul. Te grabesti si intri in holul cochet al cladirii construite de italieni in vremea razboiului. Usa de lemn cu geamuri mari pocneste tare in urma ta. Inauntru, desigur, curentul electric este intrerupt, cum este de multe ori. Paharele de pe mese reflecta lumina palida a unei lanterne de la bar, tragi un scaun si te asezi. Dintr-un colt intunecat apare o silueta si comanzi un shai, ea da din cap in felul acela in care aprobarea e o aruncare de barbie in sus. Deasupra ei vezi un poster, pentru ca ti s-au mai obisnuit ochii cu intunericul, este o harta pe care scrie mare Ethiopia cu fonturi model Humphrey Bogart. Este varianta mare, cu tot cu Eritreea si accesul la apele calde ale Marii Rosii, pline de pesti colorati si scufundatori nemti.
E liniste, pentru ca nimeni nu vorbeste si amicul S s-a dus sa caute niste wifi undeva peste strada. Stai pe scaun si bei din ceaiul foarte dulce si foarte fierbinte. Umbrele trecatorilor sunt proiectate pe ferestrele inalte ale parterului de masinile care se invart in sensul giratoriu din Piazza. Sala este aproape goala si barul din lungul peretelui este dominat de un espressor enorm care pare turnat in fonta pentru a incapsula etans fanteziile africane ale unui maior italian de cavalerie. Sa spunem Vittorio Emanuel.
Ploaia rapaie si ti se face somn. Esti la al doilea ceai si ti-ai intors scaunul spre intrare ca sa vezi mai bine siluetele de afara. Timpul lui Vittorio Emanuel se amesteca cu timpul tau, apoi se intoarce S si comentezi ca e o vreme de anii 40, el zice ca e reinterpretarea moderna Hong Kong a temei, tu zici Wong Kar Wai, pentru ca si in filmele aluia ploua mult. Si gata cu hotel Ethiopia, iesi afara sa cauti un tuk-tuk.

ritual

In jurul focului, pe scaunele minuscule, stau un cuplu de americani tineri, ghidul lor, doua localnice si doi romani. Scaunele sunt stranse unul langa altul pentru a prinde umbra zgarcita a unui copac, soarele paraie incandescent. Alaturi o masa la fel de joasa joaca inegal pe o radacina de copac.

Americanca plange incet in spatele ochelarilor de soare, poti vedea asta daca esti foarte aproape si in unghiul corect. Dupa un timp una dintre tipele de langa instalatia de facut cafea se ridica si apropie de nasul fiecaruia o craticioara arsa plina cu boabe innegrite. Miroase intens a mic dejun de hotel bun, intr-o dimineata pe Croisette. Americanul aproba absent, ghidul nu se uita la cratita. Femeia ridica din umeri, se intoarce langa foc, se apleaca si toarna cu atentie boabele intr-un cilindru de metal, fara sa scape pe jos nici una. Cealalta, asezata pe scaun, incepe sa bata incet si ritmic continutul mojarului improvizat cu un soi de vergea de fier. Pe cap poarta o panza colorata in diverse nuante aprinse de rosu si priveste cu buzele stranse spre standul de suveniruri lipit de peretele muzeului. Are ochii mari si bine conturati, mana i se misca precis. Colega sta pe vine si flutura un carton intetind focul mic de sub ibric apoi dintr-o cutie de tabla inscriptionata numara cateva lingurite cu glas tare. Asteptam minute bune chirciti, ascultand bocanitul surd al macinatului.

La un moment dat doamna cu ibricul toarna un strop de fiertura aburinda intr-o cana de metal ce nu pare foarte curata. Spala cinci cesti trecand apa dintr-una in alta cu grija apoi le boteaza cu cateva picaturi negre din cana. Se indreapta de spate si toarna cu ibricul de sus in cestile mici, o parte din lichid sare in jur pe tava. Cum scrie la ghid, pentru spirite.
Bem incet, cafeaua este minunata. Americanca si americanul sorb solidar din cescute apoi isi spun cateva cuvinte. Din pacate, nu se aude.
Femeia care macina rade deodata tare si e mai bine intre obeliscurile de granit din Axum.

brr, oita, brr

Si ce inseamna numele tau?
All day long, raspunde Maku.
Orizontul este presarat in toate directiile cu moturi de munti, care mai jos se transforma in coaste albicioase si abrupte, randuri peste randuri, aparand si disparand dintr-o ceata fainoasa.  Vazuta de sus, de pe conul retezat unde este si satul, valea se intinde pana departe, patata de umbrele norilor izolati si albi dimineata apoi din ce in ce mai adunati spre pranz. Dupa ora 3 se transforma in valatuci negri, pe margini cu mici tornade care se unesc cu dintii ferastraielor din jur, scapa cativa stropi anticlimatici apoi pleaca. Suficient cat sa cari cu tine hainele de ploaie dar mult sub potential. In timp nu mai iei geaca, realizezi ca show-ul nu are finalul asteptat. Pe la 5 soarele apare din nou, parleste grabit pentru ca dupa aceea sa plonjeze spre apus. Crezi ca te inseli, in schimb amicul S confirma ca la ecuator soarele apune mult mai repede. Iti amintesti ca aveai cumva informatia dar nu gasesti nici o explicatie logica. Nu, nu te uita la telefon, ca nu ai net.
Acum, cand vorbim de ore, aici chestiunea e mai relativa decat pare - ora folosita de locuitorii Abisiniei (ce nu a fost colonizata niciodata, doar indecis cucerita de cativa italieni plictisiti pentru vreo sase ani) e in urma sau inainte, nu iti prea dai seama, cu, sa zicem, sase unitati. Un sofer de dubita alba japoneza explica natural ca ora 1 e la rasarit. Ceasurile nostre masoara timpul european, farang, importat si mult prea exact.

Mustele si vanzatorii de suveniruri impartasesc un soi de persistenta comuna, se insinueaza agasant sub nas si nu poti scapa decat intr-un tarziu cand obosesti de dat din maini. Dupa ce treci de grupurile lor compacte si urci zece minute pe scara lunga catre Yemrehana Kristos, manastirea din secolul 11 situata spre poalele Abune Yosef (4,200 metri), printre copacii nefiresti ca intr-o expeditie pe scoarta planetei de clasa M condusa de capitanul Picard, Africa, cu toate literele mari mai degraba, AFRICA, incepe sa se vada din ce in ce mai departe. Peste dealuri si vaile imense, peste casele rotunde tukul care imprumuta forma lor de OZN tuturor cladirilor, de lemn, lut sau beton, peste oamenii care zambesc cand te vad si te urmaresc cu o curiozitate decisa si naiva in acelasi timp.

La intoarcere e deschis geamul dubitei. Se conduce repede aici pe drumul de o banda, impartit doar cu magari costelivi si pietoni agatati cu bratele de bete lungi sprijinite pe umeri. E un curent rece, te uiti peste copacii rari si plati ca niste farfurii pana la muntii de la marginea vaii. Si deodata iti dai seama ca iti place Africa, pentru ca fara indoiala, se vede prea-bine, esti aici, desi spalatul des cu dezinfectant, descaltatul la intrarea in biserici si numaratul birr-ilor soiosi te distrag de la acest fapt simplu. It grows on you, iti spui, cum altfel decat in engleza.
E bine in Africa.
In alta ordine de idei, moneda, scrisa birr, se pronunta exact brrr din brrr, oita, brr.

stiu care era romanul zice amicul in timp ce desfa

ce o sticla de apa, romanul unei poloneze, flights, the booker prize for a novel, ceva cu calatorii si anatomie.
Din camera alaturata se aud cei doi tipi din Bogota vorbind prin peretii cu urme de tantari morti,
nu s-a varuit de ceva timp dar locul e ok, e un fel de insula de cearsafuri curate care iti place, pentru ca esti european, moale ca o clatita, si cari vulnerabil cu tine posibilitatea tuturor eczemelor imaginare si toate bolile despre care ti-au vorbit oamenii in alb, care nu te lasa sa respiri sub bagajul lucrurilor care se pot intampla. In timpul conversatiei de mai devreme de pe terasa S vorbea incontinent dupa ginurile de la casa din deal, acoperind opiniile destul de particulare despre Pinochet si Chile ale columbienilor.
Aceasta, casa din deal, este o constructie aiuritoare care risipeste beton in volute nenecesare deasupra carora imparateste cu gesturi ferme si voce ragusita o scotianca batrana care era de asteptat sa fie si nebuna, dar nu e. Are parul alb si fata patrata, colturile buzelor subtiri se lasa in jos a dezamagire cand spune ca nu are whisky sour. Arata cu un gest exersat spre carliontii gri, rari, si spune with these i can get away with murder. Nu vrei sa stii mai mult dar pe ton neutru povesteste ca aduce sticle, cate patru, in valiza (probabil nu e permis) dar acum nu mai are pentru ca tocmai a fost un film crew.

Din avionul de Lalibela (accent pe i) pamantul rosu se vede brazdat, ranit ca un cocos transat inainte de ciorba, fara intestine, cu carnea curata si roza. Spui aiurea, ametit de pastilele de Malarone care transforma realitatea in pufi de vata lipsiti de consistenta, ca asta de jos e marele rift, te referi la taietura uscata care conflueaza cu alte taieturi uscate, fara apa, inca nu este sezonul ploios, printre feliile mari ale acestui podis nesfarsit. Nici nu stii cand este sezonul ploios pentru simplul motiv ca nu ai citit ghidul Bradt, enorm, mustind de informatie ca un burete de vin asezat in vasul mic de lut de sub cepul butoiului de vin rosu din beciul bunicii.
Africa se insinueaza ca un praf fin si rosu crantanind in dinti cu toate spaimele - sigur ai auzit de fluturi care au intepat o amica si pac! era sa moara si apoi doctorii au spus ce dracu ai cautat acolo, doar ca aici se rade in hainele albe de duminica, se vede ca ii doare undeva de reprezentarile tale din canapea, de filmele si cartile tale uscate, nu stiu, 3, 4, aici pulseaza sangele intr-un soare care corodeaza incet arama ta calpa de certitudini.
Cum e Etiopia?
E mirosul care se ridica dupa ploaia din Addis. Taxiuri albastre, Lada, vechi de 40-50 de ani, gustul primejdios al sosurilor rosii prin care tavalesti injera, lipia din aluat fermentat. Este intalnirea oboselii cu mirosul de tamaie din restaurantul rotund si intunecat, este piatra care s-a retras sub dalta lor ca o maree lasand in urma bisericile sculptate. Lalibela ziua unu, seara.

Persambe Safranbolu

In timp ce scriu asta se aud greierii in gradina izolata a unei vile otomane restaurate din secolul 18 in orasul vechi Safranbolu, niste domni  canta la chitara si beau ceai. Este 11 noaptea si alaturi sta un ceai fierbinte, al saptelea probabil pe seara asta. Se simte nevoia unei pipe, din pacate doar Marlboro.

se ia un KTM 990 sau un GS 650, chiar si un TA din 2001, se studiaza bine sa zicem Turcia, se cumpara un GPS care e tatal tuturor gps-urilor, se presupune ca te descurci relativ bine la nivel de gravel roads cel putin, iei cort, chibrituri si cani de tabla si pleci. Asa ar fi o diferenta specifica:  locuri in care nu ajung pantofarii de moto, departe in munte sau pe fasii de nisip pe malul marii, pentru oameni in the know, cu repere care nu se gasesc pe Lonely Planet ci poate pe Horizonsunlimited. 

Pentru altii diferenta specifica a motocicletei este pe drumurile vechi.  Drumurile vechi unde mergi de exemplu de-a lungul coastei intre Persembe si Bolaman si te apleci in curbe, e pustiu, e foarte verde si foarte misto. (desi ieri autostrada parea solutia perfecta dupa camioanele Georgiei).

Drumul vechi dintre Persembe si Bolaman este practic in top trei al acestui trip alaturi de Georgian Military Highway si Sudak-Feodosia. Primul si al treilea sunt din aceasta categorie a drumurilor uitate. Iar partea cea mai placuta de pe GMH este exact cea mai putin circulata. De asta imi inchipui ca mersul prin salbaticie trebuie ca e foarte ok.

Despre adaptari: cand mergi prin locuri cu moto, mai ales singur, intri intr-un soi de conexiune directa cu locul care nu mai este mediata prin filtrul culturii careia ii apartii. Adica sigur ca e mediata, dar faci asta singur, nu vorbesti cu nimeni, nu faci filtrare si interpretare in timp real. Cand esti cu cineva te miri sau razi sau ii dai dracului. Cand esti singur esti direct acolo- te miri ma tarziu, seara, sau deloc. In loc sa interpretezi, traiesti. In timp real iei totul in piept. Mergand singur cu moto ai pe de o parte contactul direct cu mirosul si cu ploaia si cu drumul si pe de alta parte cu domnii astia care canta la chitara intr-o noapte otomana, cu negustorul de dulciuri, cu rusul, cu babushka.

Unul din efectele acestei lipse de mediere este faptul ca simti ca ai fi putut fi fara nici o problema rus sau turc. Dimitrie Cantemir dupa Stanilesti pleaca si traieste la Moscova restul vietii. I could do that. You could do that. Pe peretii vilei otomane de la 1700 sunt picturi cu care conectezi imediat. Adica, ce vreau sa spun, poti sa fii oricand si altceva. 

Bun. Drum superb pana la Bolaman. Apoi, spre Samsun vine o ploaie domnule din aceea cu pisici si caini. Ceea ce duce la schimbarea drumului planuit pe coasta, pe la Sinop, si mergi in interior. Cap compas Istanbul. Vreo patru ploi pe parcurs, viteza viteza viteza, la o vreme motorul incepe sa mai tuseasca, dar nefiind tehnic preferi sa ignori, el te ignora. Peisaje superbe in platoul anatolian, sincer par exact peisaje turcesti, nu prea vezi sau simti cine stie ce regat pontic ci direct selgiucizi. Mers intins.

Cand mergi intins, opresti rar sa faci poze si asta ti se pare pierdere de timp. Totul ti se pare pierdere de timp, mergi ca Ana lui Manole, prin ploaie si furtuna (literally), prin spangi, prin fum si baionete, bagi. Esti practic un spectator, ai putea sa stai pe loc si ecranul sa se deruleze. DAR NU POTI SA TE OPRESTI.  Fiecare oprire este timp pierdut. Sase sute de kilometri mai tarziu te opresti in cel mai incantator oras turcesc pe care l-ai vazut vreodata. Pe care nu trebuie sa il ratezi, iti spun. Se numeste Safranbolu.

Batumi Persambe

In timp ce mergi cu motocicleta ai nevoie de un soi de concentrare. Procentul care iti ramane pentru procesare e destul de mic insa observ ca ideile care se vehiculeaza la momentele respective sunt mai fixe si repetitive. De unde trag eu concluzia ca pentru oamenii astia mai simpli lumea are mult mai putine intrebari si pare mai clara. O alta concluzie ar putea fi ca motocicleta te face mai prost. 

dupa mai mult de zece zile pe drum deja se dezvolta un soi de rutina cand intri in camera- cutia 1, 2, 3, tank bag, haine curate, haine mai putin curate, dusul, etc, pur si simplu ergonomie. De unde se poate specula ca ordinea este un produs secundar al lenei.

Dupa ce am plecat azi dimineata din Batumi am avut obisnuitul soc dat de traficul din Georgia. Am gresit, am gresit amarnic cand ma plangeam de traficul din Rusia, imi pare rau. Georgienii la volan sunt niste hiene. Am navigat, am exersat rusa inexistenta, am spus glume rasuflate, ei bine, nu am reusit sa gasesc sticker cu Georgia. La un moment dat singurul om care vorbeste engleza in Batumi si e foarte simpatic si amabil si conduce un X5 argintiu mi-a spus ca el nici nu crede sa existe asa ceva pentru ca el nu a vazut la nimeni. Dupa care, empatic, imi spune sa fiu atent cu motocicleta, people drive like crazy, yeah, tell me about it.

Ma extrag din oras cu un pocnet in urma, beau un suc de ultimii lari (in timp ce inchideam usa la magazin mi-am amintit de la Ondina cea cu clasicele ei de acum o mie de ani despre lari si penati ca zei privati ai romanilor, oare ce etimologie au banii astia locali georgieni, asta ramane pentru un alt moment).  Pentru momentul asta la care v-ati decis sa va spun eu cum e cu drumul va spun ca vama georgiana a fost un-doi pac stampila ca si la intrare iar in vama turca, pe care o stim cu totii atat de bine de la escapadele de Istanbul, ei bine, e mai bine decat la granita cu Bulgaria. Pac pac, doua zambete patru stampile, I am in.

Si incepe, nu va mint, incepe draga domnule Occidentul. Occidentul este lat, cu cel putin doua benzi pe sens (trei in orase), este lung, gri si neted, iti place de mori. Urli in casca (mi s-a intamplat de nu mai mult de vreo patru ori in calatoria asta) deci urli in casca si bagi gaz, pentru ca Occidentul este intre munte la stanga si mare la dreapta, este ireprosabil si aproape gol. Da, expresia cea mai tare a Occidentului nu este democratia ateniana, catedralele sau Magna Charta (nu stiu daca se scrie C sau ch si nu am chef sa caut). NU. Occidentul este autostrada curata si civilizata pe care esti relaxat si stii ca nu se urca nimeni pe tine. Sunt benzinariile din care poti cumpara prostioare si dulciuri si unde nici nu ai nevoie sa schimbi bani pentru 400 de km pentru ca peste tot se accepta carduri.

Acum, nu sunt un avocat al confortului occidental. Nu, e foarte important sa te duci in curtea altor oameni si sa te asezi la masa cu ei si sa vezi cum merge treaba acolo. Dar la un moment dat obosesti asa de etnologie din asta si vrei (ca acum ceva ani in Asia) un avion Austrian Airlines, in acel caz Occidentul era Mozart la imbarcare venind dintr-un terminal unde oamenii erau lungiti efectiv pe jos.

A fost, va spun, minunat. Nu doar confortul ci si marea plumbuita marin din dreapta, cu unduirile drumului largi ai timp sa te uiti in dreapta la mare si in stanga la munte fara sa iti fie frica de vreun Kamaz, deci a fost absolut G E N I A L. 400 de km de blana pura, ca sa dam credit domnului Mihai Barbu care a devenit  vrem nu vrem bardul necontestat al calatoriilor cu motocicleta.

nu cred ca sunt biker. Adica, ma gandeam anume ca important e drumul (si nici o barca nu m-ar deranja). Imediat ce spui „eu sunt biker“ deja universul se inchide asupra ta cu un click de aluminiu click clack si pa alte optiuni. Decat biker mai bine calator. Adica ma gandesc la mers in „stan“-uri, Asia Centrala, dar e posibil sa vreau un van vechi Volkswagen pentru asta. 

Anyway, ce poate va intereseaza este ca am trecut prin orase foarte ok, am mancat undeva langa Trabzon –este Ramadan si ti-e un pic jena sa te uiti la domnii care beau ceai dupa ceai in timp ce tu te indopi-  si am mers mai departe. Am trecut de orasul recomandat de un prieten (care era interesant fiind la originea, o sa radeti, cireselor) pentru ca mai era vreme si am oprit dupa 300 clicks (ar spune Leslie) pentru o baie lunga si lenesa intr-un golf pustiu. Si baie de soare.

Apoi am trecut printr-o ploicica de doua minute si in final m-am oprit sa schimb caii la posta din Persambe, un sat linistit de pescari pe malul marii unde am mancat chestiuni bune la un restaurant care organizeaza traditionalele mese de seara din vremea Ramadanului.

Ultima bucata a fost pe, dupa expresia unui localnic, pe „ioc autobahn“, adica nu autostrada, acesta fiind un drum laturalnic. Am gandit la acest „ioc autobahn“ si cat spune el unui roman- de unde vine ioc si de unde vine autobahn. Ioc. In fine. In catunul de care va spun sunt trei bancomate pe o raza de 50 de metri, chemarea la rugaciune este de foarte aproape, mancarea este divina, nu exagerez, divina, si cum sa spun, totul e deosebit de ieftin. Stiam asta, dar o sa o repet asa in soapta: I love Turkey.  

Stepansminda Tbilisi Batumi

Incepi cu „oane water please, no gas“. Asa incepi. Nici o reactie initial, discuta intre ele, apoi o decizie brusca si se aduce o sticla de cola. Reiei cu o slavona veche: adno voda, no gas. A, e mai clar. Vine si zice ceva gen adin lari. Adica zero cinci euro. In Georgia apa este ieftina, multe alte lucruri nu sunt.

Duminica am plecat din Stepansminda dupa o seara lunga cu francezi, britanici –de exemplu un tip care luptase in Falkland si acum era profesor de arheologie. Echipa de arheologi investiga granita imperiului persan care multa vreme a fost pe Caucaz. Discutii lungi lungi. Mai ales cu francezii ce voteaza Hollande, quelle horreur.

Duminica dimineata mai dificila, urcat cu moto pana la manastire sus, nu cea mai fericita decizie ever. Coborat cu moto, si mai nefericita decizie, de data asta de neevitat. Sus la manastire, la intrare, grup mare de israelieni si vreo patru sirieni educati, accent britanic. Do you want to make peace with us? intreba o doamna. Sincer, ma durea capul de la berea din seara anterioara si am plecat. Raspunsul va fi fost complicat. Mai deoparte un grup de nemti ascultau disciplinati ghidul. Vai.

 Plecat spre Tbilisi pe Georgian Military Highway, drum evident construit de rusi undeva dupa 1800, o bucata din el ok, o alta bucata mai putin ok, in mare absolut spectaculos. Se poate observa cu usurinta ca in Georgia exista o cultura a depasitului, care este o chestie de onoare, nu asa, un artificiu pasager. Este o chestie personala. Un duel individual, iar traficul total este dat de suma acestor dueluri individuale. Decizii socante de depasire, frane, dansuri de toreador, iti pare rau ca nu ai o camera sa filmezi real time.

Am o intrebare: de ce stau vacile pe pod? Am vazut in drum circa 5 grupuri organizate de vaci, din care trei, deci mai mult de 50%, stateau pe cate un pod. pe pod, nu in alta parte. Si am trecut peste nu mai mult de zece poduri, you do the math. Ramai cu intrebarea: de ce stau vacile mai degraba pe pod decat altundeva?

Seara la Tbilisi, dupa o cazare spontana (gen mers pe strada principala, intrebat unde hotel, aratat cu degetul, zis si facut) si dupa somn ies, in aer liber se desfasoara Tbilisi beer festival. (Paranteza: a nu se cumpara niciodata varianta pdf a unui ghid de calatorie, e o prostie, cand ai nevoie e undeva in bagaj departe.)

Domnule, astia din Georgia danseaza de rup. Una din caracteristicile filmelor cantate este ca asa deodata West Side Story like actorii izbunesc si canta, surprinzator (dar pentru ei firesc), si de aici fiorul artistic. Asa e in Georgia cu dansul. Aia cantau cantau ceva jazz folkuit si la un moment dat unul din cei de pe scena lasa rusinea deoparte si pac, la dans. Ei, ce sa vezi, si audienta raspunde in kind, imediat, domnite cu rochita, tati cu copii pe umeri, hipsteri cu camasutze si conversi se avanta la dans cu totii, toti ca unul. Freakish, says me.

In fine, papa, somn. A doua zi de presupus turistica insa o lene groasa apasa ca o intrebare importanta nerostita, stai in pat, mai dormi, intr-un final iesi. Turism clasic. Tre sa va spun ca nu imi place Tbilisi, iaca, am spus-o, are o spoiala de cultura veche in special religios/arhitecturala, restul e implant tzarist si mai apoi sovietic. Peste care cateva orori moderne de plastic. Orasul vechi despre care vorbeste Lonely Planet e un turist trap mic si obosit, barurile overpriced, murdar, miroase a pipi unde nu trebuie sa se intample asta, in fine. Nu e bine. Adica de, e interesant, dar nu e cum zice la Lonely Planet.

E o probleme cu astia de la LP, totul este extraordinar, deosebit de frumos etc, ca un fel de sfaturi de calatorie din revistele pentru femei, nu zice nimeni odata asa pe fatza, frate, e cam nasol, miroase a pipi, mergeti si voi in alta parte. Ei asuma ca ai luat deja decizia atunci ei bine, fiti fericiti cu ea, mirosurile oricum trec.

Sunt multe parti bune cu Georgia, mancarea e excelenta, vinul la fel. Oamenii sunt mici de inaltime, femei si barbati deopotriva. Ele sunt asa cam brunete, ei cu pieptul inainte, se-nfoaie adesea, vorbesc tare, cu gesturi largi.

Un fel de cultura de sat de crescatori de vite, grand village, cu cutite ascunse la carambi.

Alte lucruri bune: au existat ca stat independent doar pe perioade foarte scurte din istoria lor insa si-au pastrat identitatea. Vreo 400 de ani emirat arab, apoi persani, apoi rusi, iar persani, in final rusi de la 1800 pana la 1991. Din 1991 pana in prezent au avut nenumarate raboaie civile, iar in prezent au trei regiuni separatiste fiecare cu razboiul ei- Abkhazia, Osetia de Sud si Adjaria. In fine, you get the picture, le place scandalul.

Iaca nu am fost atat de PC precum LP.

Pe de alta parte Tbilisi e modern, bustling, conversi si blugi rupti, muzica buna la terasa, unele baruri subterane cu muzica ruseasca, e plin de energie si e complet vestic, nu ai spune ca e in Caucaz. Se vorbeste engleza in masa la cei tineri, deloc la cei batrani, care in schimb vorbesc rusa. Rusa nu cred insa ca isi va pierde caracterul de lingua franca, se pare ca spatiul ex sovietic nu e doar unul al resentimentelor ci si unul unit de un destin dominat de slavi.

Dulciuri: baclavale, sarailii, deci ma-ntelegi de unde. Suveniruri poti cumpara cornuri de vita din care se bea vinul si numeroase sabii, iar doamna care reprezinta Mama Georgia cu cei 22 de metri de aluminiu ai sai are o sabie si o cupa de vin la indemana. Destul de clar.

In ciuda unor chestiuni neplacute totusi simti puterea staruitoare a culturii georgiene care nu stiu daca e mare dar stiu ca e incapatanata. As zice totusi ca arhitectura religioasa este armeana, but who am I to judge.

S-au desovietizat intens si aproape complet si asta spune multe despre intensitatea sentimentului national. Uneori se simte Asia Centrala, in special la arhitecura caselor vechi, in bucatarie sau in unele consoane. Care consoane domina aproape ridicol vocabularul si toponimele. Mtskheta e langa Tbilisi. So on and so forth.

Sunt matze multe si slabe, lemongrass in sosuri (hate that), un chelner imi spune ca „our beer is wine“. Bine de stiut.

Astazi drum spre Batumi, 380 de km, prin doua lanturi de munti. Usor neplacut pe alocuri, de exemplu in Kutaisi a fost o surpriza generala cand am oprit pentru pietonii care traversau pe verde, am fost gratulat probabil nu doar cu clacsoanele colegilor de trafic.

Ultima ora de drum a fost superba, cu o Adjarie (alta regiune separatista) superba, plina de verdeata, relaxata, oameni ok care nu te lasa sa platesti merele ci pur si simplu ti le dau si se supara daca scoti bani. Apoi din nou Chernomore, care de maine va deveni Karadeniz.

Batumi e o explozie exotica de culoare si miros, e clar tropical cu o vegetatie ca dupa muson, mustind de verde intens. In afara de trafic (iara?) totul e perfect la Batumi, inclusiv masa cu icre rosii and all sorts of other stuff.

La o vreme primesc un sms de la un amic acid: „esti biker cu camasa si blacberry?“. In situatia in care te definesti prin mijloace de transport ai putea fi metrouer sau mergator cu trenul. Cumva, a merge cu motocicleta este pentru unii este o aventura stupida, pentru altii ceva cu care se identifica pana cand uleiul le curge prin vine, pentru altii o atitudine asumata din lipsa de repere identitare, pentru cativa placere- sau pur si simplu o optiune printre altele. In fine, evident, variatia este mare, rostul mersului cu motocicleta nu este de mantuire individuala (sau de grup, la piata Romana sau in Hell’s Angels), ci este un fel de a vedea lumea cu fundul pe ceva. Putea fi o drezina for all I care. Whatever works for you is good, nu e nevoie sa imbraci vreo uniforma.

Maine Turcia.  

Krasnodar Kazbegi

Cred ca nu trebuie sa ai incredere in Rusia in hotelurile care au la receptie doamne cu alura de coafeze oversized. Cum sunt doamnele, la fel e camera si la fel e micul dejun. Care a fost consumat si cu o lene incredibila ma extrag din parcarea hotelului pe o temperatura solara, intr-un trafic sinistru. Dureaza circa o ora sa gasesc un loc unde se poate face un RCA pentru motocicleta. Una din temerile pentru aceasta calatorie este politia de trafic din Rusia (DPS, whatever that means) si ca idee e bine sa fii pregatiti cu toate actele necesare pentru a ajunge la o situatie in care trebuie sa inventeze motive (sa nu livrezi tu cazul).

Traficul in Krasnodar, cu opririle cu care deja m-am obisnuit, frana, intrebi „Kropotkin?“ aia zic na leva, na prava, preama si mai vorbesc ceva. Rusa suna asa foarte comprehensibil, adica ai impresia ca intelegi tot exceptand faptul ca nu intelegi nimic. Prin traficul boland si in caldura ce loveste in cap ca o sabie opresc la o reprezentanta Suzuki unde era curat frumos aer conditionat cu doua domnite amabile si placute care nu vorbesc boaba engleza, dar inteleg cuvantul Strahovka si imi deseneaza unde e locul cu asigurarea. Care asigurare dureaza circa o ora cu tot cu timpul de asteptare si am semnat, nu exagerez deloc, vreo zece hartii. Nu am idee exact pentru ce m-am asigurat in Rusia, probabil ca sa nu fiu nefericit or something, pentru ca am platit suma de aprox 1800 de ruble.

Voi motociclstiii astia mai mari poate imi spuneti si mie de unde se cumpara stickerele alea de tara- stiti voi, alea de la arati la prieteni cand vii- pentru ca a fost aproape imposibil sa gasesc in Ucraina iar in Rusia astia nu inteleg ce vreau nici daca le arat cu mana pe cel anterior de Ucraina, zambesc larg si spun Rassia. Si in benzinarii unde ar trebui sa fie nu se gasesc, ci la niste magazine misterioase pe care nu le-am identificat.

La una din opririle pentru sticker (era cam 2 dupa – amiaza si erau de facut 520 de km in ziua respectiva) la un centru de chestii auto Ivan ma invita inauntru, Ivan care are barba si pare proprietar de chopper, ca sa vezi, chiar are chopper, imi da o cafea (toata cafeaua dincolo de Dnieper este instant coffee, ness, dar toata, inclusiv la micul dejun dimineata) imi da o sticla de voda cu gas, si turuie de rupe in rusa, stie circa 5 cuvinte in egleza. Este foarte amabil, imi pune in fatza si o cutie cu napolitate si apoi ma cheama langa el la calculator si imi arata poze cu casa pe care a cumparat-o el undeva la tara, intr-un sat de zece case langa o manastire, poze cu cum face el baie la copca la minus treizeci de grade, poze cu motoarele lui succesive, poze cu el band vodca, multe poze, vorbeste, rade, ma intreaba daca mai vreau ceva. Cum ne-am inteles: ei bine, google translate in real time. La calculatorul lui el scria ceva pe google, apoi eu scriam ceva. Ei bine, merge. Aflu ca Sticker de Rassia se spune exact sticker dar cu accent pe „e“ astfel incat suna ruseste.

Am stat cu Ivan vreo ora (remember, trebuia sa fac peste 500 de km). Plec tarziu si incep sa bag gaz pe un drum clasic de doua benzi cu toate camionele Kamaz peste tine.

Eu cred ca termenul de ruleta ruseasca spune foarte foarte mult despre rusi. In trafic atitudinea este totul sau nimic, nu stim in curba asta fara vizibilitate daca vine ceva din fatza, dar intram in depasire, poate ca vine, poate ca nu. Ruleta ruseasca, o sansa din sase sa vina ceva pe contrasens.

Pana la Kropotkin sunt facut praf dupa care insa vine un fel de autostrada lina unde poti merge cu 140 in timp ce stai pe locul pasagerului, intins, clasa si confort. Pac pac.

La o coada de semafor intr-un oras pe lateral vine o Toyota alba, se lasa geamul in jos si sunt intrebat in limba noastra comoara daca vin de la Bucuresti, este Ion, am aflat mai tarziu ca e atlet in echipa Moldovei si merge la un cantonament, schimbam impresii, imi spune sa am grija cu astia in Caucaz ca sunt cam nebuni, watever that means. Discutia continua in prima benzinarie, agreem ca poate ne vedem seara.

Apropo de rusa, ea poate fi invatata prin asociere. De exemplu am invatat cuvantul referitor la mersul pe jos, care este ceva de genul „pishcom“, numai ca la prima incercare eu am retinut pishcot, dar rusii inteleg despre ce e vorba mai ales daca faci si gestul cu doua degete care merg in palma mainii cealalte. Eu pishcot, noi pishcom. Merge.

Seara opresc nu la Nalchik ci la Pyatigorsk (mereu ratez scrierea corecta) la un hotel mai bun decat Krasnodar, cu Olga de la receptie care vorbeste, minune, engleza fluenta. O masa undeva la ceva recomandare a Olgai, toata lumea danseaza , aud limbi locale care suna foarte ciudat, ceva intre turca, araba si persana, oameni cu un pic de barba, doar barbati, fara femeile respective (dar deduc ca ele exista pentru ca se aflau si copii la masa, masculini, normal, fetitele nu merita sa mearga la restaurant. In acelasi loc sunt si rusi, care sunt ca toti rusii de peste tot.

Aici a inceput deja Asia, dupa muzica tanguita orientala, dupa fetzele lor pe care simti ceva de departe si de care potential poate sa iti fie teama.

O amestecatura de rusi si kafkazki, armeanul sofer de taxi spune cand ma sperii la o posibila ciocnire si zic Rassia, el zice „Eta niet Rassia, eta Kafkaz“ si rade rade, e clar, e ceva cu oamenii astia din Kafkaz, se pare cam violenti si cu care tre sa fii cam atent. Asta e. Mi se spune cum ca localnicii vorbesc mai din gat si au o alta topica in rusa.

Dimineata urmatoare plec spre Vladikavkaz (fost fort rusesc) prin regiunea asta volatila, Kabardino- Balkaria, apoi Osetia de Nord. In drum trec prin Beslan si vad scoala cu asediul si cu copii, nu e de povestit dar e unul din locurile cele mai impresionante pe care le-am vazut vreodata.

Tot la Beslan primesc doua Cvas-uri de la un domn care cand am vrut sa platesc a platit pentru mine copilului cu cvas. Adica eram in vizita la Beslan ( printre altele fosta baza militara a rusilor in razboiul din Cecenia, care Cecenia este foarte aproape, la o aruncatura de bat, trec pe langa mine autobuze pe care scrie Groznai).

Inainte de Beslan nu scap si sunt prins la o linie continua de trei domni politisti cu arme automate in banduliera (o forma mai eficienta de a face controale, parca esti mai respectuos cand vezi cum atarna AKM-urile alea). Muler Muler zice unu, niet Gruzia, te intorci inapoi si asta – permis si regsitration- il luam noi, gata gata, ai terminat calatoria. Toti repeta pe rand niet Gruzia. Ofer ceva ce am la indemana, e prea putin, Niet Gruzia. Tre sa merg pana la bancomatul din apropiere. Merg, bancomatul nu merge.

Ma intorc. Niet Gruzia, tre sa ma intorc inapoi, gata, se confisca, ma impusca, situatia e nasoala. Am scos altceva ce aveam la mine, o privire de aprobare pe care o stiu din tari mai propiate de noi, maladetz, da-i drumu‘. Si asa am fost usurat de povara administrarii unor asset-uri lichide.

Trec prin Nalchik, apoi Vladikavkaz apoi urc in Caucaz.  

Ti-ar placea in Caucaz. Incepe direct din campie, fara introduceri, in priza directa pereti masivi de piatra, urci urci si ajungi la vama timp in care a inceput sa ploua torential. Cat ploua, dar exact cat ploua, o vamesa blonda si tanara ma tine de vorba in ruseste, nu inteleg nimic, dar ne zambim reciproc un pic mai mult decat prevede regulamentul militar rusesc. Hmm.

Trec mai departe si ajung la Kazbegi unde incepe Gruzia. Georgia. O cu totul si cu totul alta mancare de peste.

Sudak-Krasnodar

Bagajele sunt o oarecare problema in genul asta de calatorie, seara e ok, le dai jos, le cari, le desfaci, sunt casa ta pe drum, insa refacerea sistemului dimineata implica multa vointa si cafea.

Dimineata superba sub cetatea genoveza. Mic dejun, aburcarea bagajelor pe moto and off you go. Drumul de la Sudak la Feodosia este mai salbatic decat cel de pe coasta- muntos, ingust, aproape pustiu. Aplecat in curbe, gaz, frana, aplecat in curba, gaz, frana. Printre niste degete de piatra ca cele din benzile desenate  din revista Lumea Copiilor, acum 1200 de ani. Erau ceva benzi desenate despre cowboy romani care se descurcau bine in State, cu reproduceri lunare de colti de piatra, cu siguranta autorul nu fusese in State dar poate in Crimeea, intre Sudak si Feodosia. Aventura, sa zicem.

Perceptia aventurii (ca forma particulara a „Vacantei“) este una din chestiunile cele mai intime: pentru unii domni  a sta la hotel este o optiune scandaloasa de neinteles iar confortul un sacrilegiu cocalaristic. Pentru altii aventura este sa urci in pantofi la cruce. Stiu pe cineva care a mers pana la Magadan cu motorul, am alti prieteni care gasesc nebuneasca ideea de a nu rezerva un hotel din timp sau de a merge altundeva decat in Franta. Traim in aceasta fictiune salvatoare a vacantei in interiorul (cosmarul pentru unii?, not for me though, cumperi un teren?) orelor din spatele biroului, o escatologie particulara vreme de jumatate de an, iar cand se intampla trebuie sa fie suficient de special pentru a compensa jumatatea de an. Fantasiile vacantei. Si poti merge in Toscana la vinuri bune (o optiune excelenta) sau poti sa mergi in Myanmar. Unde mergi nu depinde atat de bani (desi pare sa fie asa) cat de orizontul universului fictional in care te misti. Daca nu ai evoluat foarte mult, atunci esti multumit cu degetele de piatra din Crimeea, pentru ca ele trimit la universul de baieti confortabil din Lumea Copiilor. Sau poti merge in Myanmar pentru ca iti amintesti de Burma legedara a imperiului si de alte rafturi din biblioteca. Daca ai evoluat mai mult si ai citit Gide, vrei niste fructe ale pamantului pe o plaja pustie greceasca. Samd.

Aceste interpretari ale „vacantei“ despart cetatenii profund in insasi fiinta lor- de asta poate exista potential de certuri in vacante, compatibilitatile sunt testate la maxim.

Dar voiam sa va spun de masura in care Crimeea este in Jules Vernes sau ceva gen - este un pic. Ajungi la Feodosia, apoi intri intr-un drum plictistor si foarte peticit care se intinde pana la Kerch, limita Ucrainei, dincolo este mama Rusia, dincolo de ferry sunt stepele Kubanului si cazacii: alt univers fictional, Taras Bulba, alte rafturi. Vedeti cum in fapt traim intre rafturile bibliotecii si nu in realitate?

Ajungi la vama, incepi coada prin a scoate casca si a aseza pe cap o palarie veche. Noroc bun scrie mare Lucky Way, intai asteptare, vin niste baieti simpatici care imi spun ca pot merge in fata ocolind toti rusii din lume care stau la coada asta, fac asta, vine un domn care imi da o eticheta galbena si pare asa un soi de protector al oamenilor ciudati care nu vorbesc rusa (care e engleza estului, nu vorbesti rusa esti un barbar straniu), tanti grasa da o chitanta, alta bariera, asteptare, control, oameni variati intreba de unde esti si unde mergi, sunt curiosi si multi zambesc.

O blonduta delicata cu baston si autoritate se fatzaie foarte self aware, un cires plin alaturi, soare. Arms, drugs, schnaps? Nu. Urci pe bac, asteptare lunga, pleci, ajungi in vama rusa. Doua ore de plimbat de colo colo din nou, ca un fel de exceptie- mototziclu, mototziclu striga ei usor amuzati unii la altii, treci dincolo in final si incepi in stepa lunga si lata, probabil infinita, a cazacilor, drum pustiu, mult mai bun decat in Ucraina, mergi lansat si iti place. Opresti pentru benzina, prima confruntare cu miscarea browniana a masinilor rusesti intr-o benzinarie, am impresia ca se misca si lateral nu doara fata si spate, nu exista reguli, nu se sta la coada orodonat, nimic din ce stii nu e valabil, descurca-te.

In Ucraina vazusem deja doua accidente dintre care unul cu victime. Aici e de trei ori mai periculos si pot sa va zic ca urasc cu pasiune camioanele Kamaz. Care sunt sigur ca sunt ineficiente economic si care sunt peste tot, peste tot, e clar ca rusii cara in mod ineficient niste marfuri mari de colo colo, nestiind foarte clar ce si de ce, dar le cara, si te freaca pe tine la cap, se urca peste tine, trec prin tine, la sfarsit te lasa violentat si cu camasa scoasa din pantaloni, putind a fum de esapament si cu o furie surda. Imi place Rusia, urasc traficul din Rusia. Krasnodar e misto, imi place, evident ca ma cazez din nou la un hotel comunist (fac turism de hoteluri sovietice) ies la masa si merg apoi intr-un pub unde trei oameni vorbesc engleza.

A, in Kransnodar la intersectia dintre strada Krasnaya si o linie de tramvai, la un metru de mine doua masini se ciocnesc, am evitat in ultimul moment. Deci, mi-e frica de traficul din Rusia, nu seamana cu nimic altceva.

Mi-a placut Krasnodar, sediul tradional al unora dintre kazacii care au luptat de secole pentru tzarii rusi, e curat, larg si noaptea plin de vitezisti moto gen Romana/Victoriei cu costumele lor de piele de insecte, cu elitrele lucind in lumina farurilor, zzziiiumm. Am auzit un soi de manele si am vazut multe BMW-uri. Cam coca Krasnodar dar e misto.  A doua zi drum Krasnodar- Pyatigorsk.  

Sevastopol Sudak

In ritmul asta probabil ca voi lua un avion din Tblisi inapoi. Astazi au fost programati vreo 350 si am facut 200, dar pe unul din drumurile cele mai misto pe care am fost vreodata. Sevastopol, Yalta, Sudak, pe malul marii aproape tot timpul, curba dupa curba, plaje ascunse si plaje aglomerate.

Plecat la 12 de la hotel, e din ce in ce mai greu sa plec si din ce in ce mai greu sa continui in aceasta Crimee in acelasi timp primitiva si genuina, cu gropi in asfalt si miros de pini. Nu mai este placinta aurie pe care o vazusem la inceput ci o succesiune de dealuri abrupte si plaje lungi cu corturi si lade/lazi si apoi drumuri mai inguste.

De la Sevastopol la Yalta drumul este ireprosabil si probabil toate masinile de politie din Ucraina se nasc, cresc si se maturizeaza aici, si sunt de doua categorii: unele care pun radare pe niste trepiede de fotografi si altele care insotesc coloane oficiale. 50% din traficul din zona este alcatuit din coloane oficiale.

Nu am staruit mult in Yalta, am mancat si am plecat, am mers foarte incet si datorita serpentinelor probabil. Sunt in acelasi timp enervat de lipsa de progres real si in acelasi timp multumit de lene, lenea placuta si atotcuprinzatoare, cucoana mare. Am oprit des, am facut multe fotografii, Am vorbit cu Elefteria sau cum o chema care era studenta si vindea cvas, si am vorbit cu mosneagul subtire si bronzat care turuia si a venit sus cu mine sa vada motocicleta si o atingea cu drag si intelegere, spunand honda honda cu un accent din care se auzea un fel de khonda khonda, apoi a mai fost taximetristul fara dinti care s-a uitat la numar si a zis „Aici Bucuresti, Romania“ foarte clar si foarte fara accent dupa care a ras harait si ruseste si prietenos, am dat mana si am plecat. Si a mai fost in Sudak agentul de paza/soldat de la poarta hotelului TUK Sudak care a iesit din ghereta lansat ca un caine innebunit de furie la auzul zgomotului de motor, a venit atza si mi-a facut semn autoritar sa plec, am inteles ca nu era neaparat un hotel biker friendly sau domnul era pur si simplu deosebit de retard dupa cum si privirea lui marturisea muta.

 

Deci, intr-un final mi-a fost lene si nu am continuat, am ramas in Sudak sub fortareata geonveza, la un, nu-i asa, resort numit Bastion, foarte ok si foarte elegant. Se face cum ca eu am bugetat aceasta excursie asa ca si biker dar ea iese cumva un fel de excursie de coca pe motocicleta, adica nu prea imi iese asta cu downsizing si dormit pe la pensiuni si locuri de tiristi, fac ce fac si esuez in hoteluri resorturi si alte chestiuni, mult peste buget si mult peste ideea initiala. Se pare ca radacina rea corporatista e greu de smuls si confortul trage cu forta neagra si absurda a viciului. Pana se termina banii probabil.

Una peste alta, sunt in Sudak, langa o piscina si sub o fortareata genoveza (Sudak era foarte bine pazit find pe drumul matasii) si in jur sunt domni care inca fac baie, eu imi beau berea cum se cuvine si planuiesc niste cockteiluri. Sper ca odata si odata sa plec din Crimeea. Nu stim cand insa.

3 & 4

Timpul gumilastic se intinde si cuprinde inauntru kilometri si oameni. Se intampla chestii si mergem mai departe, afundati din ce in ce mai mult in cascavalul plin al drumului.

144 si 136, apoi 191. Sunt simbolurile de pe cheile de la side bags. Care in romana se spun coburi, un fel de haiducism sapte cai. Am pornit acum la unu noaptea in hotel Ucraina (39 eurococo) aerul conditionat care se opinteste stahanovist si scoate un cincinal in trei ani. Este un model de colectie, asa cum cu ani in urma am vazut intr-un hotel in Delhi, cu gandaci in camera si cutii de conserva pline cu gaz in care erau introduse picioarele patului, un fel de insula de cearsafuri plutind pe gaz. Impotriva insectelor cum ar veni. Aici nu sunt insecte, dar baraitul reconfortant al aerului conditionat duce spre somn.

In fine.

Ziua numarul 3 a pornit intr-o toropeala confuza la ora zece dupa aproximativ 12 ore de somn. Motocicleta oboseste teribil si cine spune altceva sa se faca precum un covrig din Braila, Karl Marx colt cu Republicii. Inca un dush, o conversatie cu doamna babushka si plecare calare pe drumurile de nisip din Popovka. Apoi drumurile de asfalt din Popovka, apoi de asfalt din Mirnha, apoi la plaja in Evpatoria unde se gaseste autobuzul citibus cu caractere chirilice, unde se gasesc oameni la plaja si nisipuri de aur. Si caldura multa, mergi incet, nu te grabesti, esti un pic relaxat si un pic sictirit si un pic jemanfishist. Printre camioane mergi de la Evpatoria la Simferopol, spre final, dupa 150 de kilometri parcursi a la legere ca la portile orientului (in plin Levant, ma-ntelegi) ajungi la capitala hanatului Crimeei, Bakcisaray.

Acu iertata-mi fie indrazneala explicatorie, dar mi se pare ca astia de vin pe cai sunt foarte interesati de pasuni si iarba verde la fel cum trupele Wehrmacht erau interesate de petrolul din Caucaz. Din acest motiv, zic eu, tatarii din Crimeea s-au asezat asa mai spre deal - si nu la sesul ars - foarte asemanatoare dealurile cu Transilvania noastra, unde e mai racoare, mai ploios si mai verde. La fel si altii calare au ales Transilvania (by the way, daca arunci o privire la drumul maghiarilor dupa ce au parasit Uralii, zaboveste pe aici, in fine, prea multa explicatie fara de baza).

Barr barr, ajungi la Bakcisaray, dai un telefon la un amic care spune cum ca pensiunea unde a fost el se numeste intr-un fel, gasesti pensiunea, oamenii sunt amabili si tatari si vorbesc engleza. Cum sa va zic, engleza este lucru rar in Crimeea.

Aici la Bakcisaray tatarii au construit un regat (mai precis hanat) delicat si frumos ca o fecioara circaziana. Si in Lonely Planet (care ca orice carte nu scapa de aranjarile culturale in care locuiesc autorii si editorii si domnii care platesc) se plang autorii de soarta tatarilor cei delicati care au fost oropsiti de Stalin si care erau ei foarte misto aici in Crimeea. Va aduceti aminte de Mitrut (asa cred) baiatul omorat cu sageti de tatari in „Povestiri Istorice“? Sau de mitologia (ca nu pot sa zic cum se cuvine istoriografia) romaneasca care spune despre astia cruzi care dadeau foc si luau sclavi? Dragii mei Oana, Maria si Andrei, ca orice patroni ai artelor ei faceau aceste lucruri neplacute doar ca sa intretina aici la Bakcisaray aceasta curte urmasa a Hoardei de Aur, care daca ma credeti chiar e supermisto arhitectural daca ne luam dupa palatul care a supravietuit ca furiei distructive a Caterinei the Great. Care Catrina avea o problema cu viata culturala si religioasa a tatarilor. Iar in aceasta ciocnire de placi tectonice tatarii au devenit placa de subductie. Se pare insa ca, judecand dupa muezinul care cheama la rugaciune noaptea, tatarii care s-au intors dupa exodul ordonat de Stalin dau dovada ca jocul nu s-a inchis si anume intre slavi si turci inca se joaca un meci in Crimeea. Apropo, nu vi se pare ca e tare Stalin cu relocarile astea de popoare, ca un joc contrafactual metaistoric, in care poti sa faci scenarii what if si sa revizuiesti intregi migratii. Gen, cum ar fi ca mongolii sa nu fi luat Crimeea? Zis si facut, dai cu zarul, trei casute inapoi pentru mongoli, ai cazut in prapastie si mergi in Siberia. Stai doua ture.

Cazat, mers la o manastire, mers la Ciufut Kale, oras de piatra weird, apoi intors cu un cuplu de rusi din Moscova, manuitori de papusi, amabili si blanzi painea lui Dumnezeu, care m-au salvat dupa doua ore de urcat pe jos ducandu-ma inapoi cu masina lor pe un drum riscant si incert la vale, volubili, frumosi, simpatici si artistoizi, vorbind despre teatrul lor (hand theatre) din Moscova  care e foarte cool si cu care au vazut lumea. Papusari care va sa zica. Care vine perfect peste lumea asta de piatra si iarba agatata, unde se pare ca diversi au fost papushati sau papushari. E misto o fraza in Lonely Planet care spune aproape poezat ca if you were an invading  army you would surely invade Crimeea. Da, pare de invadat. Deci papusharii se potrivesc cu lumea asta de piatra de la Ciufut Kale in care intai au trait niste sarmati crestinati apoi niste greci apoi niste tatari apoi niste Karaiti. Sunt pe bune absolut fascinat de Karaiti, aceasta secta ciudata, arguably cea mai ciudata secta de care am auzit , deasupra alora din Vietnam care se rugau la toata lumea (Costel, sigur iti amintesti de ciudatii aia imbracati in alb).

Deci, karaitii sunt o secta de domni turcici care sunt, o sa radeti, evrei. Adica nu sunt evrei, ci sunt de cultura hebrew, cu scriere cu tot, iar in Evul Mediu au fost a doua religie ca importanta dupa Islam la tatarii din Crimeea. Nu credeau in Torah ci doar in Vechiul Testament, un fel de evanghelisti a l’ancienne. Adica e posibil ca unu-doi dintre tatarii care l-au sagetat pe Mitrut sa fi venit de la sinagoga, concept ciudat care intoarce un pic pe dos ceea ce era de crezut despre granitele dintre civilizatii. Deci, acesti karaiti sunt turci evrei (intelegi?) care prin minune au fost crutati de nazisti in WW2, si care au trait ei la un moment dat aici in orasul de piatra de la Ciufut Kale. In fine, complicat rau, ce ati putea retine este ca anume Crimeea este un loc amestecat. In care seara se aude muezinul si mananci la Musafir restaurant, si apoi dormi si a doua zi pleci spre Sevastopol. Nu inainte insa de un mic dejun relaxat intr-o gradina cu motani- am o teorie despre legatura dintre islam, motani si razboiul matzo-cainesc, dar despre asta altundeva. Lenea se strecoara aici in Crimeea peste tot, sunt locuri in lume care sunt populate nu de oameni  lotofagi ci de lene, ca de exemplu Vientiane, sau Chang Mai, sau Bakcisaray.

Revenind un pic la camaraderia dintre motociclisti, se manifesta in moduri surprizatoare, acum vreo doua zile in timp ce ceream indicatii de la un domn cu pepeni, absorbit fiind de comunicarea non verbala, un grup de trei motoristi au trecut pe langa clacsonand indelung, adica, vezi, exista suport. Apoi motoristul din fatza palatului hanului, care vine entuziasmat, vorbeste mult in rusa, spun Spasiba, el ridica pumnul strans in sus si striga aiuritor „No Pasaran“, in fine, camaraderie cumva confuzata ideologic, am fost pe punctul de a spune ca in Spania as fi fost mai degraba cu Franco.

Unde la Sevastopol te scufunzi cu totul in Rusia. Sincer nu prea inteleg acest pretext istoric temporar cu Sevastopol arondat la Ucraina dar in fapt plin de rusi si in fapt cu totul si cu totul rusesc, de multa vreme, cam de cand a fost luat de la tatari (vasali ai turcilor). Mi se pare o oarece prostie. Se spune cum ca Nikita Hrusciov, fiu uncrainesc, a decis ca si anume Crimeea sa intre administrativ in curtea RSS Ucraina sau cum se numea, drept pentru care acest avanpost subtropical al Rusiei a devenit mai nou parte a Ucrainei, fara sa voteze cu Timoshenko dar cu Ianukovich. In fine, long story short, am mers la Balaklava unde am vazut o baza sovietica de submarine nucleare cu atomic blast doors and all that. Se cam ridica parul pe tine cand te gandesti ce ar fi putut sa iasa daca vreun marinar trist apasa pe ceva. Subterane creepy. M-am intalnit cu niste, surpriza, romani, cu Oli din Hunedoara si prietenii lui, care amabili au facut conversatie si m-au purtat de colo colo cu masina. Oli detine oarece fabrica de paine in Hunedoara, este un tip cool care stie practic tot despre avioane si barci si motoare. Mai apoi la o bere deasupra golfului am romantizat despre Balaklava light brigade.

Ce cauta englezul la Balaklava? La Bakcisaray un grup de englezi intreba unde este localitatea „Baclava“, ei, este peste tot aici in Crimeea numai sa bei multa apa dupa. Balaklava are o istorie lunga la care britanicii sunt sensibili foarte, dar la vremea aceea nu te poti stapani sa nu te intrebi ce cauta englezul si francezul ca sa il ajute pe turc impotriva rusului? Greu de spus, oricum dupa moartea lui Napoleon al III-lea rusii au revenit la starea de dinainte de razboi, deci practic englezul mai bine manca o Baklava decat sa vina la Balaklava.

Plimbare pe faleza tzarista a Sevastopolului si tur cu barca la baza navala rusa (da, aia faimoasa cu inchirierea pana in 2025), submarine etc, chestiuni de baieti.

Apoi seara in Qbar, foarte hip, gen Amsterdam.

In dimineata asta riding to Kerch. Sa platim cazarea si sa mergem.

Day 2: Paiehali !

Dimineata la Odessa o camera explodata in nedumerirea referitoare la difereta de volum dintre bagajele la t zero si bagajele la t unu. Rezolvi, cobori, si in locul Elenei volubila si frumoasa de la receptie este Evgheni care la fel de volubil imi comunica frumos cum ca mic dejunul meu nu poate fi obtinut dat fiind faptul ca a existat o pana de curent. Pana ca pana, dar nu inteleg de ce nu am primit discount. Plec, navigand aproximativ dupa indicatiile portarului fericit dupa 20 de grivne. Intr-un final ies din Odessa printre autobuze sovietice, lazi, volgi si, da, multe loganuri. Am observat ca in Ucraina principalul produs de export al Romaniei este Loganul si Rompetrol, de-ti creste inima in tine cand vezi fructul ala galben portocaliu ciudat al lui Patriciu, care nu seamana deloc cu sigla de la BP.

De ce prinde Loganul in Rasarit in timp ce in apus prinde Duster si Sandero? Eh, aici antropologii culturale, care nu fac parte din discutia de fatza. Ce face parte din discutia de fata sunt kilometrii printre lanuri de floarea soarelui pana la Mykolaev, lan mare pe stanga, padure mica apoi lan mare pe dreapta. Un domn face poze unei doamne cu fundul pe masina pe un pat imprastiat de floarea soarelui, si un soare, ce mai soare, de iti doresti inapoi ploaia de ieri de la Buzau, dar ploaia nu e si doar lanurile de grau si galbene de floarea sorelui. Motocicleta duduie, la Mykolaev din nou dificultatea deja familiara a lipsei de GPS, intru, ma invart, intreb, ma invart in continuare. Opreste unul in spatele meu, coboara direct, zic hait, acu sa vezi lupta aici la Ucraina, el intinde pumnul spre mine vesel si zice Privet si turuie turuie din care inteleg Transalp si novaie sau ceva, are un TA nou, de aici iubirea, imi explica unde e Kherson si intr-un final dramatic si transpirat ies din Mykolaev.

Acum fac conexiunea cu cei doi motociclesti debusolati de pe un Ij verde preistoric, un fel de T rex a carui matze mecanice luceau in soare, care opresc langa mine pe cand faceam o poza la iesirea din Odesa, zic tot privet si tot pumnul intins, se pare ca e o treaba cumva intre motociclistii locali asta cu pumnul.

Astia debusolati au intrebat ceva din care am inteles cuvantul normalnia, zic si eu normalnia, eumai zic ceva international, ei seriosi si debusolati in continuare pleaca in tromba generata de matzul de Ij, eu ma uit in urma lor. Printre saraturi si miros de namol, merg merg spre Kherson, un drum destul de plictistor si intins, 200 de km de la plecarea din Odessa. Cam dupa 200 incepi sa simti oboseala, adica e un pic mai putin fun. Merg in camasa care dardaie vesel pe mine si omoara muste in draci, cred ca in viata viitoare o sa se intoarca sub forma de soseta dupa karma ingrozitoare derivata din mustul ala de muste verzi pe ea, dar in fine, asta e rostul ei, la urma urmei tot motociclistul este din aceasta perspectiva un fel de masina neostoita si terifianta de ucis muste.

Ce am observat eu aici este ca oamenii astia nu prea inteleg conceptul cum ca cineva nu vorbeste limba rusa. Adica da, vad ca nu stii, ca esti strain (curios lucru) insa in momentul cand ii lasi sa vorbeasca, si ei de cele mai multe ori au chef sa livreze asta, turuie minute bune. In rusa, evident. Nu exagerez, se uitra firesc si expresiv in ochii tai, sunt plini de inteligenta si amabilitate, si baga intens. Pam pam pam pam. Panimaiesi? Maybe. Metoda intensiva de invatat rusa. Na prava, na leva. Preama. Observati cum ca prava si preama seamana, mai ales la inceput? Ei, una inseamna la dreapta si cealalta tot inainte. Cumva intelegeti la ce duce asta in trafic sau in viata in general.

Transalpul asta a fost conceput pentru a traversa niste alpi asa micuti pentru ca fie e defect fie am eu o problema dar cu un rezervor plin fac maxim 200 si cel mai des 150 de km, ceea ce duce la rusa de benzinarie. Care merge asa. Opresti, te dai jos cu o miscare ridicola care implica doua topaituri in spate pe piciorul stang, o coregrafie stangace si deloc demna. Te dai jos, te prefaci important si obosit (obosit sigur esti), scoti pistolul de benzina si apesi, nu se intampla nimic. Iar apesi, iar nimic, la un moment dat realizezi ca trebuie sa spargi paradigma cu care esti obisnuit, vine domnul cu dintii foarte foarte strambi si baga o tirada. Poate fi Shakespeare for all I know. Intreb: card? El zice plastiki card. Imi aduc brusc aminte (o fi de la Mihai Barbu sau de undeva de pe horizon unlimited) cum ca tre sa platesti inainte. Ma intreaba cati litri. (nu intrebati cum inteleg, ca am o teorie a rusei mele genetice, si nu aveti chef de teoria mea, trust me). Nu stiu cati litri. Deci asa: nu stiu capacitatea rezervorului, nu stiu daca ala tre sa puna inainte sau dupa momentul la care platesc, nu stiu cat consuma Transalpul, nu stiu limba in care comunic, ei practic nu stiu nici cum ma cheama. M-as prezenta: so and so, dumneavoastra? Nu ma prezint, intr-o fulgerare adanca imi aduc aminte o cifra si izbucnesc trumfator: VOSEM! El intelege, eu inteleg, conexiunea a fost facuta, comunicarea s-a realizat. Platesc vosem litra, el pune apoi vosem litra, nu stiam daca va intra, a intrat si de atunci inainte am oprit si am debitat superior si direct „Vosem litra“. Uneori aparea o alta intrebare. Piatka? Hmm. Piat e cinci, benzina vad ca e de 92 si 95. Zic da, piatka, aia pun de 95. Sper ca asta inseamna. Chiar sper. Desi se pare ca merge. Am rezolvat-o si pe asta.

In toate benzinariile decente am vazut cantitati efectiv imense de pungi de chipsuri in care nu sunt chipsuri, uimire, ci pesti mici uscati. Banuiesc sarati. Pestii uscati nu sunt doar in benzinariile civilizate, ci practic peste tot, este se pare o chestiune la temelia societatii din Ucraina de sud. Fara pestii astia probabil s-ar scufunda intr-un marasm din care poate doar cvas-ul ar scoate-o. Si pentru ca veni vorba what the fuck is cvas? Nu am timp sa caut pe net, dar sigur e ceva important ca se gaseste efectiv peste tot in niste cisterne subversive la coltul strazilor proletare, pare un fel de bautura revolutionara – in mintea mea se conecteaza cu crucisatorul Potemkin si cu culoarea galben. Nevermind madelainele asociative, voiam sa va zic doar ca pe langa pesti si cvas sunt multi pepeni pe care eu ma opresc sa ii mananc de sete si cu sete, probabil pestii aia uscati provoaca o asa sete de stins doar cu cvas si in sezonul propice cu pepeni. Gata, am inteles tot.

La unul din pit stopurile astea cu pepeni o doamna bine la vreo 45 de ani se opreste, imi arata direct si fara jena fundul si probabil ma intreaba daca ii sta bine rochia/sarafanul pe fund, eu spun ni panimaiu pa ruschi, ea rade si intreaba ceva cu cuvintele normalnia si bomba, zic da, ea rade si pleaca. Nu stiu la ce m-am angajat insa. Sterg cutitul Glock standard issue Austrian Army de pepene si plec, da.

Cu motorul e misto ca te urci pe el si ai plecat, tu tu, te doare fix dorsal de ce e in spate- e o oarece filosofie de bazar aici. Am descoperit singur (am observat ca motociclstii invata ca puii de animale de la alti motociclisti mai mari, eu am invatat singur ca Tarzan or something) ca e misto sa mergi „in scari“, cu viteza de peste suta, aplecat un pic in fatza, strangand motorul intre partea de jos a picioarelor, simti motocicleta de sus pana jos, aerul in piept, vibratia in tot corpul. Azi am reusit si o depasire de autobuz in felul asta, ma perfectionez. Sunt sigur ca motociclistii astia mai mari ar rade de aceste constatari, dar invatati voi singuri in Ucraina, bai, daca sunteti smecheri.

Multe piete pe marginea drumului, improvizate, cred ca nu e asa rau lucrul asta, cumva mai bine decat Kaufland. Multa miere, mult usturoi.

Intru dupa Kherson in Crimeea, pe la oarece stramtori de vad marea aproape aproape si se schimba peisajul..Dupa stepa plata vine placinta aurie a Crimeei, un fel de 2 Mai imens, cu turisti rusi blonzi fericiti in conditii de vama de acum 30 de ani, carand in spate destinele lor rusesti de stepa impreuna cu umbrele de plaja, colaci mari si femei frumoase. De fapt sincer, aici se pare ca femeile frumoase ii care pe domni. In fine, greu de explicat in cuvinte, dar asa in scari descopar Crimeea pe un drum evident gresit care ma duce intai la Cernomorscoe something (see attached map, exhibit 1), frumos dar tarziu seara, fundul protesta de mult timp. Insa e placut sa mergi seara, in timpul zilei la temperaturi neomenesti Ucraina nu pare atat de frumoasa. Spre seara culorile se indulcesc, oamenii sunt mai frumosi si benzina tine mai mult. Stai in scari si privesti peste ei cu multumirea inexplicabila a calatorului murdar si transpirat- vai ce nebunie orgasmica e dusul apoi. Barr Barr, ti se spune ca ai gresit drumul, trebuia sa mergi prin Evpatoria, fuck it, mai pui vosem litra de benzina, razi comunici cu niste politisti evident in rusa (cum, nu stiu) si apoi, intr-un final, te ratacesti definitiv. Intre timp iti bagi picioarele din nou in aia 600 de eurococo care e pretul corect la un GPS Garmin Zumo, pe care mi-am promis in barba ca nu o sa ii platesc niciodata, dar niciodata. Esti ratacit si apare din departare in amurgul lung al Crimeii un Subaru Forester negru, cu doliu la oglinda retrovizoare. Un moment m-am gandit ca are, Doamne fereste, chiar un cadavru. Nu avea cadavru, erau trei domni care rupeau oarece engleza, au dat agitati din maini indicand o eroare majora si apoi o decizie barbateasca: sa ma tin dupa ei. Eu ma gandesc ca oamenii astia au asa evenimente importante in viata lor si ma ajuta pe mine, in fine, plec in tromba, 140-150 pe niste drumuri cu ditamai gropile peste care Transalpul zburda alpin, pac pac, vreo jumatate de ora de incep sa ma gandesc din nou la vosem litra. Cand, vad asa un soi de alb la doliul de Forrester si realizez, strafulgerat si empatic, ca domnul venea de la plaja si isi usca slipul, pragmatic, la oglinda masinii. Ha. Ca sa vezi doliu. la un moment propice slipul este recuperat. Apoi frana, iese domnul cu un Ipad si imi arata ce mai am de facut. Intr-un final dramatic ajung la Popovka unde stiam eu ca e un festival rave, la Kazantip. Ei, nu e nici un festival , va spun eu, e mai tarziu in an, imi zice mie un rus cum ca anume kanetz July-end of July, el zice luminat, da, end of July- si daca asemanam Crimeea cu 2 mai acum 30 de ani, atunci Popovka este 2 mai la sfarsitul secolului 19, cam la vremea constitutiei lui Carol.

Nu am gasit nici un bar. Nimic de mancare in afara de un strugure si doua piersici. M-am cazat cu 6 euro, am luat un taxi cu trei rusi veseli cu bere din care m-au servit, am mers in comuna alaturata unde am mancat si am baut. Si am fost mancat de tantari. Dar am vorbit cu o norvegianca superba si volubila care vorbea engleza cu accent norvegian si m-a ajutat cu de la sine imbold vazand cum ca anume chelnerul nu intelegea ca vreau trei beri odata. In fine, dupa inca un telefon de traducere cu Tania, norvegianca ia treburile in maini, ma ajuta si imi spune apoi ca e ucraineanca si invata la Oslo. Ca sa vezi.

Eh, si m-am culcat eu in Popovka cazat cu 6 euro la o babushka, in inima secolului 19, departe de ispitele civilizatiei. 580 de km (pe acelasi traseu Google da vreo 530, niste prosti).
 

Day 1: Pokadzyte, podzalusta, darogu k Odesse?

Un tip de oboseala direct, adanc si complet. Dupa ce vajaie vantul la Vizireni si zdruncina gropile la Zatoca si zboara zanatic pasari infoiate rusesti.

Odesa este un fel de Barcelona imprecheata cu un var din Sankt Petersburg. Incestuoasa, gustoasa si octanica(de la votca), vii acasa dupa zece in sosetele albe ciupite cumparate anul trecut intr-o insula greceasca din cele o mie de insule grecesti si simti in vene mirosuri estice si nu orientale, adica unde estul are un sens in sine nu ca un drum de Marco Polo inspre ceva sau venind de undeva. Nu cari nimic prin est ci esti pur si simplu acolo. Desi ai vrea sa fii doar calator, esti prins sub puterea gravitationala a prafului, a caldurii din miezul zilei, a lanurilor de grau pe care le treci dupa ce te doare fundul in saua calda, dupa ce ti se face sete, dupa ce te saturi de senin si de camioane Kamaz si de soare.

Nu are sens ce e de spus pentru ca nu e nici un fel de sens in ce e de spus. Si ce e de spus este disparat si fotografiat si sincopat in ritmul motorului, care vuieste verde viu in urechi la doua ore dupa ce ai oprit.

Ploaia:

Mergi strans in viraje si larg cand e liber si la un moment dat mirosi intai in aer (mirosurile pe motor sunt cea mai tare senzatie, dincolo de cea de libertate si cea de viteza) si dupa cum e bine stiut mirosurile te contecteaza cu creierul de reptila care sa taraste reptilian lipit de craniul tau. Simti intai in aer mai putina lumina si apoi te uiti un pic deasupra drumului  si vezi nu nori ci mai putina lumina, si apoi si mai putina lumina si apoi un soi de intuneric si atunci incepi sa simti picaturile si te gandesti fuck, acum am plecat si eu cumva fara prea mult sens cum zice Radu, si fara prea multa minte cum zice Tania, si acum in prima zi incepe ploaia, si pe ploaie o doare fix in pix si incepe, opresti, pui costumul ala complet de ploaie, dar complet, intelegi, il pui pe tine si pornesti din nou, un moldovean sadea (ghicesc Bacau) oprit langa cand te imbraci iti spune simpatetic cum ca a vazut el odata doi nemti pe niste motociclete super tari si erau misto si nu aveau lant si aveau cardan. Gandesti- GS- moldoveanul pleaca, ploaia vine, directa, adanca si completa.

Prin ploaie motocicleta se tranforma intr-un alt fel de vehicul: atent, delicat, fricos. Costumele de ploaie de la Luis te imbraca ca o placenta a civilizatiei nemtesti, cum te feresc nemtii de toate ca inger ingerasul meu, de frig, de ploaie, de frici, de baltoace, de incertitudine. Ajungi la Braila, Alin coboara jos direct din liceu (evident, Balcescu), direct, adanc si complet.

Am ajuns la Braila dupa o doua ore si jumatate.

A doua zi la vama ca la vama, o vama romaneasca la Giurgiulesti, unde intelegi lentoarea pentru ca si tu esti lent si faci parte din civilizatia asta lipita intre vest si est ca o pietricica in conversi, fara sa stie de ce, dar persistenta si atroce, cu micii si arderile ei de tot pe gratar. Adica, nu stiu daca ai inteles, esti roman dar asta nu e asa de nasol ci aproape misto (decat numaidecat cu conditia fara de care nu se poate sa nu te uiti la Antena 3, ca atunci e mai delicata situatia si analiza mai dificila).

Deci esti in vama si astepti in soare, te prajesti. Vine domnul, dai pasaportul, astepti, vine iar domnul, iar astepti, apoi Moldova, vine doamna, dai pasaportul, vorbesti moldoveneste, pleaca, vine, pleci, ajungi in vama ucraineana, vine domnul, dai pasaportul. Acum e mai exotic.

Atat de exotic incat la un moment dat trebuie sa vorbesti in engleza, ceea ce coincide straniu cu momentul in care trebuie sa platesti prima spaga sub forma ingenua a unei taxe faradechitanta de prima trecere a frontierei comunicata aproape sfios de un domn cu numele de familie Braila, un fel de taxa feudala prima noctis. 30 de eurococo, mergi mai departe.

Esti in Ucraina. Incepe ca o baie nostagica si direct adanca completa sovietica. Reni se prajeste in soare ca un chit|peshte mare, cu gropi adanci, piatra cubica incompleta si vara de stepa directa, in ritmul familiar al unor vacante trecute cand biblioteca buncii gemea proletar sub tomuri sovietice. Donbas. Asa s-a calit otelul. Agnesa partizana. Ei, daca vreodata v-ati intrebat cum e la Reni (adica daca sunteti suficient de plictisiti ca sa va intrebati cum e la Reni), ei, asa e la Reni: Cisterene cu Kvas, babusti, monesgi pe Ij, alti monsnegi, tractoare, gropi. Piata.

Dat fiind faptul ca nu detin un GPS cum se cuvine (oare se scrie intr-un cuvant?) ma bazez pe intrebare si raspuns. Tania trimite un mesaj revelator: „Pokadzyte, podzalusta, darogu k Odesse?“.

 

In acest film fara GPS esti fortat sa intri in tot felul de comunicari: cu baba speriata care vrea sa fuga, cu baba amabila care nu vrea sa fuga dar nu intelege rusa mea despre orasul Izmail. Mosul pe bicicleta care opreste, nu intelege si pleaca, celetreifemeidinintersectie care arata doua intr-o directie si a treia in alta directie, smecherul infumurat si smecherul pe scuter. Intr-un final smecherul pe scuter s-a dovedit cel mai adaptat la provocare, ceea ce ma face sa cred ca exista o oarecare solidaritate intre vehiculele pe doua roti.

Si apoi stepa. Valurita (n-as fi zis, ma gandeam ca stepa e plata, nu?).

Problema cu universul populat cu particule fine de blana al lui Mihai Barbu este ca el nu zice nimic despre ore. Orele lungi cand te doare fundul si nu poti sa te gandesti la ce faci cu mba-ul, sau ce faci ca sa faci bani, sau ce faci cu pensiunea aia Fat Cat, sau ce faci in general, pentru ca drumul te absoarbe, in acelasi timp plictisitor dar direct-adanc-complet ca o gaura neagra a atentiei. Plictis plus soare dar apoi vine o curba si te apleci si apoi simti cum toarce ascultator motorul si vibratia si dai un spritz de gaz si este/esti absolut beton. Deci Mihai Barbu vorbeste de tot felul de aventuri dar nu vorbeste de Drumul in Sine, care este personajul principal, de departe, al acestui fel de nebunie. Pentru ca este un soi de nebunie, nu este nici un fel de indoiala.

Fireste, o nebunie directa, adanca si completa.

Izmail, apoi un drum valurit, apoi intr-un final Zatoka, si prima data Marea Neagra, acest pretext in jurul caruia te invarti cum zicea Alin aseara, ca un motan roscat in jurul cozii stufoase (grisha?).

In Zatoka iti dai haina jos si ramai in tricou ispitit de toti oamenii goi care merg la mare in staiunea Zatoka unde se prajesc si se simt bine. Marea Neagra nu e maiestuoasa. E inerta ca orice fel de pretext. Pentru ca personajul principal nu esti tu (ah, oroare), sau marea, ci drumul. Drumul de la care te doare fundul. Opresti sa mananci un pepene pentru ca ti-e sete si apoi pleci mai departe. Si apoi ajungi la Odessa, unde te doare fundul si e un oras adanc direct si complet, tarist si revolutionar, despre care ai citit pe prispa bunicii odata cu descoperirea luptei de clasa intre lanurile de porumb ale Bousorului legendar, o legenda mica si cocheta din capul tau.

Ai vrea sa scrii mai mult dar esti obosit.

O camera de hotel de 90 euro nu se potriveste cu un drumet obosit ce vrei sa te dai, dar iaca cedezi la ispita civilizatiei, ceea ce dovedeste ca odata dat jos de pe motor your old self takes over, selful tau forjat prin anii in care confortul si hotelul si pielea la masina conta. Confortul e bun, zic, acum in torsul aerului conditionat. Intors de pe strazile pline si mustoase, gandind la somn, direct adanc si complet plecat la drum.