In 1553 Hugh Willoughby si Richard Chancellor au pornit din Deptford in cautarea unui "pasaj nord estic" spre India. Willoughby a murit inghetat in expeditie dar Chancellor a reusit sa atinga Arhanghelsk si apoi sa ajunga, pe uscat, pana la curtea din Moscova a lui Ivan cel Groaznic. La intoarcerea la Londra, Chancellor n-a pierdut vremea si a intemeiat Compania Moscovei, cu numele complet "Misterul si Compania Negustorilor Aventurosi pentru Descoperirea de Regiuni, Dominioane, Insule si Locuri Necunoscute".
(Niall Ferguson, "Civilizatia, Vestul si Restul")
Se afișează postările cu eticheta camere de luat vederi si accesorii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta camere de luat vederi si accesorii. Afișați toate postările
04 august 2011
31 decembrie 2009
Careful with the party
The Western official with long ties to Somalia told me that he believed Sharif had, indeed, been naive about Al Qaeda. "I like him" he said. Their first encounter was on New Year's Eve, 2004, in Mogadishu. After hearing an Islamic Courts radio braodcast to the effect that "anyone celebrating New Year's Eve should be executed", he had gone to ask Sharif about it. He replied by saying "It's Christ's birthday, isn't it?"
09 noiembrie 2009
Despre virtutile criticii
Un excurs clasic liberal excelent
"De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara.
25 iulie 2009
poop culture
Cu oarecare satisfactie vad nota lui S. Antohi in comentariul la Ravelstein (Saul Bellow) referitoare la o chestiune observata si de mine acum ceva vreme: in cultura pop americana, in special exprimata de Hollywood, opera si muzica clasica sunt asociate cu perversitatea, anti-socialul, si la limita, criminalitatea.
Imi aduc aminte de cateva filme cu John Malcovich- Ripley’s Game spre exemplu, Antohi mentioneaza Pretty Women si, mai elegant, The Talented Mr Ripley.
Alaturi de opera si muzica clasica as spune si despre aplecarea catre arta si fumatul de trabuc sau, mai rau, pipa ca semne ale degenerescentei si disfunctionalitatii sociale.
Imi aduc aminte de cateva filme cu John Malcovich- Ripley’s Game spre exemplu, Antohi mentioneaza Pretty Women si, mai elegant, The Talented Mr Ripley.
Alaturi de opera si muzica clasica as spune si despre aplecarea catre arta si fumatul de trabuc sau, mai rau, pipa ca semne ale degenerescentei si disfunctionalitatii sociale.
O, da
Nu cumva pluralismul axiologic duce pur si simplu la spargerea societatii in comunitati, asa cum se reproseaza mereu comunitarismului?
Nu cumva segregarea este singura consecinta riguroasa a pluralismului axiologic, in ciuda verbiajului integrationist al multiculturalistilor, care se preocupa mai mult de valorile afirmate si codificate legislativ (nu asumate si traite) ?
Sorin Antohi, in Razboaie culturale, comentariul la John Gray, Cate fetze are liberalismul
Nu cumva segregarea este singura consecinta riguroasa a pluralismului axiologic, in ciuda verbiajului integrationist al multiculturalistilor, care se preocupa mai mult de valorile afirmate si codificate legislativ (nu asumate si traite) ?
Sorin Antohi, in Razboaie culturale, comentariul la John Gray, Cate fetze are liberalismul
15 aprilie 2009
simple as it comes with a bike on top
Some people go through life wondering if they've made a difference in the world...Marines don't have that problem - Ronald Reagan
24 iulie 2008
25 mai 2008
The hobbits, final battle: Mortgagee & Mortgagor
"the Mortgagee protects his interest by lending only a proportion of the value of the property and enquiring into the financial status of the Mortgagor"
23 mai 2008
Tabloidum tremens, un fel de agitatie
Pornind de la unul din ultimele numere ale Dilemei, gasesc mult prea facila argumentatia pe care o ofera jurnalistii confruntati cu intrebari referitoare la calitatea din ce in ce mai proasta a productiilor scrise, vorbite sau televizate.
Ea, explicatia, suna cum ca asta vreti, asta dam. Ceea ce omit sa mentioneze acesti domni este puterea fascinanta a acestor productii, (pe care altcumva se pricep sa o foloseasca), de a crea realitate.
Mass-media creeaza realitate. Asa cum creeau inainte vreme realitate artistii, scriitorii, Dumnezeu si, cu voia dumneavoastra, Pygmalion, la fel astazi fabrica realitate jurnalistul. Mai mult decat atat, detine aproape exclusiv acest drept, de multe ori in pofida, in ciuda, si alterand, realitatea in sine.
Odata eliberata in existenta (Das Sein :) aceasta realitate, expusa si agitata la lumina soarelui primavaratic, ea produce cerere. Nu e ca si cum discernamantul semenilor nostri ar fi atat de antrenat pentru a distinge intre dejectii si placeri apolinice. E mai degraba ca intr-o lege keynesiana, unde productia creeaza propria cerere. In momentul in care fabrici realitate te confrunti cu primejdia (si responsabilitatea, vai ce cuvant untrendy) ca acea realitate chiar sa inceapa sa existe la propriu. Astfel, atunci cand compatriotii nostri citesc pe rupte in metrou RING iar actorii jalnici al telenovelelor publice –ioniontiriacandreeamarinsimutu- isi agita fustele in public, nu este atat vina publicului (victima bovina) cat vina creatorului...
Pe o piata a realitatilor alternative (rating-ul da masura existentei “mai degraba”), putem insa sa ne relaxam alegand, clickoizi, realitatea care ne convine. Pe mezzo de exemplu.
Ea, explicatia, suna cum ca asta vreti, asta dam. Ceea ce omit sa mentioneze acesti domni este puterea fascinanta a acestor productii, (pe care altcumva se pricep sa o foloseasca), de a crea realitate.
Mass-media creeaza realitate. Asa cum creeau inainte vreme realitate artistii, scriitorii, Dumnezeu si, cu voia dumneavoastra, Pygmalion, la fel astazi fabrica realitate jurnalistul. Mai mult decat atat, detine aproape exclusiv acest drept, de multe ori in pofida, in ciuda, si alterand, realitatea in sine.
Odata eliberata in existenta (Das Sein :) aceasta realitate, expusa si agitata la lumina soarelui primavaratic, ea produce cerere. Nu e ca si cum discernamantul semenilor nostri ar fi atat de antrenat pentru a distinge intre dejectii si placeri apolinice. E mai degraba ca intr-o lege keynesiana, unde productia creeaza propria cerere. In momentul in care fabrici realitate te confrunti cu primejdia (si responsabilitatea, vai ce cuvant untrendy) ca acea realitate chiar sa inceapa sa existe la propriu. Astfel, atunci cand compatriotii nostri citesc pe rupte in metrou RING iar actorii jalnici al telenovelelor publice –ioniontiriacandreeamarinsimutu- isi agita fustele in public, nu este atat vina publicului (victima bovina) cat vina creatorului...
Pe o piata a realitatilor alternative (rating-ul da masura existentei “mai degraba”), putem insa sa ne relaxam alegand, clickoizi, realitatea care ne convine. Pe mezzo de exemplu.
05 martie 2008
"Banish plump Jack and banish all the world"
„Bine dispus pana la nesimtire, fanfaron, pofticios, chefliu, iute de gura si gata de sotii, greoi si usuratic, pe scurt gras, gras de rang cosmic, Falstaff..”
Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc la acesta alergare spre rosu a domnilor si doamnelor prin parcuri. Ridicolul absolut el efortului lipsit de sens, pentru a arde calorii, straluce ca desavarsit impotriva firii.
Risc un excurs. Explicatia e probabil undeva in confruntarile dintre papistasi si reformati, cam acolo unde nesabuirea renasterii catolice face loc cumpatarii reformate ce se transforma incet in acumulare de capital si sanctifierea rolului jucat aici, in lume, prin profesie, ca Beruf, chemare (in engleza anti-papistasa „calling”, tot cu sens religios).
(Acea zicere a lui Franklin despre cum trebuie sa puiasca banii pusi deoparte, observata cred de Weber, de-a dreptul zgarcenie acceptata social.)
Baietii astia, protestantii, dau un sens religios existentei in lume qua lume, sanctifica profesia, esti damnat de la inceput asa ca ai pus-o, pune mana si munceste basically. Strange banii, care vor face si mai multi bani. Nimic nou pana aici.
Dar zic, fiind domnii astia atat de corecti si atenti cu trecerea lor prin lume, irosirea mancarii prin overfeeding este un pacat la fel de mare ca si irosirea banilor prin cheltuiala.
Asa incat redarile grafice ale vremii sunt anume catolicii mai rotunjiti, reformatii mai indarjiti si slabi rau.
Dupa cum rolul in lume trebuie sa fie conform cu cuvantul Domnului exprimat prin Beruf – sa iti faci treaba bine si sa nu consumi aiurea (ceva similaritati cu teorii moderne ale sustenabilitatii?) la fel si rolul stomacului in lume este dureros limitat la o nedemna, frugala soarta: a mentine pre-damnatul in functiune spre a produce, da, bunuri si servicii. Ok.
Adica, mancatul pe sponci e de la Dumnezeu, imbuibatul e de la nefartat.
Calugarii rumeni binedispusi catolici si Falstafii trec drept facatori de rau asociati curviei de la Roma.
In paralel cu geneza capitalismului spiritul protestant aduce in lume cultul omului slab care isi vede de treaba lui, fara sa petreaca prea mult. Modern corporate culture all the way. Nu iesi in evidenta. Faci exercitii in fiecare zi, ai asigurare de viata, contribui la pensie. Pui deoparte, esti tuns scurt. Ai o profesie. Esi slab si fit.
Teroarea fitness-ului ca si cuvant al Domnului sta asupra noastra in formele dibaci deghizate ale cultului Brave New World al sanatatii imbecile.
Sa fim gonflabili ( Huxley, va rog).
In fine. Asta pentru ca in seara asta nu am avut chef de mers la sala si am citit din Minima Moralia despre Falstaff.
Si cazul advers: redarile grafice de olandezi protestanti implica forme rotunde, urate, si pesti morti in naturi moarte.
Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc la acesta alergare spre rosu a domnilor si doamnelor prin parcuri. Ridicolul absolut el efortului lipsit de sens, pentru a arde calorii, straluce ca desavarsit impotriva firii.
Risc un excurs. Explicatia e probabil undeva in confruntarile dintre papistasi si reformati, cam acolo unde nesabuirea renasterii catolice face loc cumpatarii reformate ce se transforma incet in acumulare de capital si sanctifierea rolului jucat aici, in lume, prin profesie, ca Beruf, chemare (in engleza anti-papistasa „calling”, tot cu sens religios).
(Acea zicere a lui Franklin despre cum trebuie sa puiasca banii pusi deoparte, observata cred de Weber, de-a dreptul zgarcenie acceptata social.)
Baietii astia, protestantii, dau un sens religios existentei in lume qua lume, sanctifica profesia, esti damnat de la inceput asa ca ai pus-o, pune mana si munceste basically. Strange banii, care vor face si mai multi bani. Nimic nou pana aici.
Dar zic, fiind domnii astia atat de corecti si atenti cu trecerea lor prin lume, irosirea mancarii prin overfeeding este un pacat la fel de mare ca si irosirea banilor prin cheltuiala.
Asa incat redarile grafice ale vremii sunt anume catolicii mai rotunjiti, reformatii mai indarjiti si slabi rau.
Dupa cum rolul in lume trebuie sa fie conform cu cuvantul Domnului exprimat prin Beruf – sa iti faci treaba bine si sa nu consumi aiurea (ceva similaritati cu teorii moderne ale sustenabilitatii?) la fel si rolul stomacului in lume este dureros limitat la o nedemna, frugala soarta: a mentine pre-damnatul in functiune spre a produce, da, bunuri si servicii. Ok.
Adica, mancatul pe sponci e de la Dumnezeu, imbuibatul e de la nefartat.
Calugarii rumeni binedispusi catolici si Falstafii trec drept facatori de rau asociati curviei de la Roma.
In paralel cu geneza capitalismului spiritul protestant aduce in lume cultul omului slab care isi vede de treaba lui, fara sa petreaca prea mult. Modern corporate culture all the way. Nu iesi in evidenta. Faci exercitii in fiecare zi, ai asigurare de viata, contribui la pensie. Pui deoparte, esti tuns scurt. Ai o profesie. Esi slab si fit.
Teroarea fitness-ului ca si cuvant al Domnului sta asupra noastra in formele dibaci deghizate ale cultului Brave New World al sanatatii imbecile.
Sa fim gonflabili ( Huxley, va rog).
In fine. Asta pentru ca in seara asta nu am avut chef de mers la sala si am citit din Minima Moralia despre Falstaff.
Si cazul advers: redarile grafice de olandezi protestanti implica forme rotunde, urate, si pesti morti in naturi moarte.
28 ianuarie 2008
Kristallnacht, Nakuru, 2008
Probabil anumite culturi sau poate chiar gene sunt mai predispuse la violenta decat altele. Aceasta poate depinde de masura in care regulile convietuirii (intru securitate si prosperitate- ce apartin comunitatii) au avut teren sa prinda. Adica, cumva, civilizatie.
Africa ultimilor 50 de ani. Violenta soft - adica cruzime civilizata, in limite europene- a colonizarii, mult exagerata de propaganda de stanga si de idealismul politic american de tip Woodrow Wilson, a fost inlocuita dupa decolonizare cu un tip de violenta inumana, care trece dincolo de ceea ce putem intelege.
Rwanda, Darfur, Congo, Kenya de azi. Kenya e un bun exemplu. In timp ce conditiile economice sunt clar pozitive si turismul at an all times high, e de ajuns un rezultat contestat al alegerilor ca totul sa explodeze. Aud azi dimineata stiri din Nakuru (destinatie turistica predilecta) despre 14 oameni arsi ieri de vii in case si multi altii hacuiti cu macete sau, cum candid spune bbc, clubbed to death.
Practic discutam despre ce este acceptat cultural ca fiind normal. Defularile tribale, instinctuale si atroce, au doar alte scene si pretexte prin bunavointa omului alb care a introdus modele politice si de comunitate fara fond real. Modelele ancestrale de relationare in societate reapar regulat. Definitiile universaliste ale ideii de umanitate isi vad astfel limita, confruntate cu o cruzime aproape animalica.
Intr-un mod ciudat si implicit, acest tip de violenta este acceptata ca fiind „a lor”. La fel cum crima de culoare din Statele Unite este acceptata cultural, implicit, mai degraba decat crima alba, ca fiind normala (rezultat al statisticii sau al prejudecatilor? Si nu sunt prejudecatile inductii ale statisticii impregnate in mentalul colectiv?).
Ce s-ar fi intamplat daca un grup de suedezi burghezi usor supraponderali s-ar fi suparat dupa alegeri si ar fi dat foc unor sustinatori ai opozitiei in casele lor sustinand focul cu masute yin-yang de la Ikea? E greu de spus, dar sper ca acest moment e departe, in trecut sau in viitor.
Exista civilizatii superioare si inferioare? Europenii i-au invatat violenta pe africani si ei doar o reproduc? Europenii sunt vinovati ca au trasat state arbitare cu modele politice nefiresti? Au fost africanii intotdeauna mai violenti decat altii? Sau doar mai putin civilizati? Nu stim.
Ce cred insa este ca avem datoria de a civiliza si de a exporta modelele europene de civilitate (traire in comun). Pentru ca sunt mai bune fie si pentru ca daca va castiga opozitia avem oarece garantie (nu totala-Kristallnacht de exemplu) ca nu vom fi hacuiti cu macete in Bucuresti sau Lisabona (refuz sa imi amintesc de mineri :).
In legatura cu criza curenta din Africa, ONU vorbeste obsesiv in limbajul de lemn al drepturilor omului si asteapta solutii de la trupele A.U. care niciodata, repet, niciodata nu au fost eficiente in vreo parte a lumii. Motivul de fond al inactiunii - ar fi politic incorect sa trimitem oameni albi sa civilizam si sa oprim violentele. Plus ca africanii nu accepta asta (vezi Darfur). Atunci, multiculturali, suntem de acord ca fiecare tip de civilizatie are definitii proprii a ceea ce este acceptabil si tacem dracului din gura sau comentam neutru ca BBC.
Africa ultimilor 50 de ani. Violenta soft - adica cruzime civilizata, in limite europene- a colonizarii, mult exagerata de propaganda de stanga si de idealismul politic american de tip Woodrow Wilson, a fost inlocuita dupa decolonizare cu un tip de violenta inumana, care trece dincolo de ceea ce putem intelege.
Rwanda, Darfur, Congo, Kenya de azi. Kenya e un bun exemplu. In timp ce conditiile economice sunt clar pozitive si turismul at an all times high, e de ajuns un rezultat contestat al alegerilor ca totul sa explodeze. Aud azi dimineata stiri din Nakuru (destinatie turistica predilecta) despre 14 oameni arsi ieri de vii in case si multi altii hacuiti cu macete sau, cum candid spune bbc, clubbed to death.
Practic discutam despre ce este acceptat cultural ca fiind normal. Defularile tribale, instinctuale si atroce, au doar alte scene si pretexte prin bunavointa omului alb care a introdus modele politice si de comunitate fara fond real. Modelele ancestrale de relationare in societate reapar regulat. Definitiile universaliste ale ideii de umanitate isi vad astfel limita, confruntate cu o cruzime aproape animalica.
Intr-un mod ciudat si implicit, acest tip de violenta este acceptata ca fiind „a lor”. La fel cum crima de culoare din Statele Unite este acceptata cultural, implicit, mai degraba decat crima alba, ca fiind normala (rezultat al statisticii sau al prejudecatilor? Si nu sunt prejudecatile inductii ale statisticii impregnate in mentalul colectiv?).
Ce s-ar fi intamplat daca un grup de suedezi burghezi usor supraponderali s-ar fi suparat dupa alegeri si ar fi dat foc unor sustinatori ai opozitiei in casele lor sustinand focul cu masute yin-yang de la Ikea? E greu de spus, dar sper ca acest moment e departe, in trecut sau in viitor.
Exista civilizatii superioare si inferioare? Europenii i-au invatat violenta pe africani si ei doar o reproduc? Europenii sunt vinovati ca au trasat state arbitare cu modele politice nefiresti? Au fost africanii intotdeauna mai violenti decat altii? Sau doar mai putin civilizati? Nu stim.
Ce cred insa este ca avem datoria de a civiliza si de a exporta modelele europene de civilitate (traire in comun). Pentru ca sunt mai bune fie si pentru ca daca va castiga opozitia avem oarece garantie (nu totala-Kristallnacht de exemplu) ca nu vom fi hacuiti cu macete in Bucuresti sau Lisabona (refuz sa imi amintesc de mineri :).
In legatura cu criza curenta din Africa, ONU vorbeste obsesiv in limbajul de lemn al drepturilor omului si asteapta solutii de la trupele A.U. care niciodata, repet, niciodata nu au fost eficiente in vreo parte a lumii. Motivul de fond al inactiunii - ar fi politic incorect sa trimitem oameni albi sa civilizam si sa oprim violentele. Plus ca africanii nu accepta asta (vezi Darfur). Atunci, multiculturali, suntem de acord ca fiecare tip de civilizatie are definitii proprii a ceea ce este acceptabil si tacem dracului din gura sau comentam neutru ca BBC.
17 ianuarie 2008
inlocuiri
28 decembrie 2007
latitudine si longitudine, un debate la amiralitate
In seara asta imi aduc aminte de aventurile lui huck finn. Citite din volumul rufos la bunica si explicate lui Costel, amicul din deal. Planul era sa plecam pe un rau la vale, si mai apoi mama a descoperit sub canapeaua din bucatarie, la Braila, un colac de sarma, un ciocan, doua pungute cu pesmeti si o bucata de pastrama mucegaita care ar fi trebuit sa fie pemmican. Nu a fost sa fie. Mama mi-a spus ca de atunci inainte Mark Twain era interzis. Am citit apoi despre becky thacher sub patura in dupa amiezile tarzii in orasul cu salcami. E un oras greu, doborat sub sensul indescriptibil al istoriei si sub parfumul grav al salcamilor in verile dureroase ce atarna periculos asupra dunarii iuti. Nu se intampla nimic, atunci, decat ce razbatea ca un ecou din cartile rufoase din biblioteca bunicii. Timpul astepta ca un graur flamand deasupra unui agud.
Ce voiam sa spun era ea. In seara aceasta, oarecum diferit de altadata, ea lucea deasupra unei constelatii fade de vin rosu si vorbea si se aducea pe sine dintr-un loc al discutiei in altul. Era, sincer va spun, un spectacol. Stateam adus de spate in lumina cruda de neon, si sorbeam din vinul crud de pe masa. Ea, era, oh, frumoasa. Delicata si fina ca o sculptura in gheata. Perfectata dupa milenii de munca de un artist autist intr-o zi care se repeta, groundhog day and bill murray. Ochii vedeau miscarile ei de felina domesticita, zanganind din lantul uns cu ulei si mirodenii. Ea este aici, incredibil, si miroase atat de aproape de narile largite in vant, in foamete mare de latitudine. Ziua de ieri si ziua de azi (cu insulele lor respective) se bat in continuare la marginea ghimpata a realitatii, in schimb ea se misca, vorbeste, vai, ce o plac. Cum este ea frumoasa.
Ce voiam sa spun era ea. In seara aceasta, oarecum diferit de altadata, ea lucea deasupra unei constelatii fade de vin rosu si vorbea si se aducea pe sine dintr-un loc al discutiei in altul. Era, sincer va spun, un spectacol. Stateam adus de spate in lumina cruda de neon, si sorbeam din vinul crud de pe masa. Ea, era, oh, frumoasa. Delicata si fina ca o sculptura in gheata. Perfectata dupa milenii de munca de un artist autist intr-o zi care se repeta, groundhog day and bill murray. Ochii vedeau miscarile ei de felina domesticita, zanganind din lantul uns cu ulei si mirodenii. Ea este aici, incredibil, si miroase atat de aproape de narile largite in vant, in foamete mare de latitudine. Ziua de ieri si ziua de azi (cu insulele lor respective) se bat in continuare la marginea ghimpata a realitatii, in schimb ea se misca, vorbeste, vai, ce o plac. Cum este ea frumoasa.
27 decembrie 2007
Sfarsitul istoriei
In aceasta seara, in timp ce toate subiectele imi par de o nesabuita actualitate, dupa scufundari succesive in valuri spumegande de years purchase and investment techniques (ar trebui sa scrie cineva despre potentialul enorm de fantastic care se ascunde in literatura de investment), deci in seara asta vreau sa spun doar ca
1. Mos Craciun pare a fi castigat batalia media cu Iisus. Daca observati, Craciunul este sarbatoarea bradului si a cadourilor, nu am auzit mare lucru despre nasterea lui Iisus.
2. Imi amintesc sarcofagele de piatra de la British Museum, monumente simple si directe ale mortii. Nu alegorii, nu cartea mortilor, calatorii subpamantene in basoreliefuri etc. Nu, domnule, o chestie de piatra in care putrezesti. Vad ceva potential de meditatie aici.
3. Tot despre Bristish Museum, o statistica la prima vedere: in general s-au reprezentat (arta sau nu ramane de vazut) chestiunile urmatoare- victorii in razboaie si glorificari ale momentelor cand le-am tras-o la altii (destul de urat cel mai des), apoi femei misto calare, pe jos, cu cap de pasare, in marmura, imbracate, dezbracate, triste, furioase, lascive, indragostite, in fine, femei; si mai apoi zei care nu sunt decat metafore ale chestiunilor de mai sus. Aaa, uitasem, fapt deloc curios- cultivarea pamantului si cresterea animalelor sunt indeletniciri pentru invinsi. Ma intreb cum s-ar reprezenta, intr-un basorelief de exemplu, sa ramana - multiculturalismul. Si political corectness. Da, prietene Fukuyama, suntem la sfarsitul istoriei cand nu mai poti lasa in piatra urmele tale.
1. Mos Craciun pare a fi castigat batalia media cu Iisus. Daca observati, Craciunul este sarbatoarea bradului si a cadourilor, nu am auzit mare lucru despre nasterea lui Iisus.
2. Imi amintesc sarcofagele de piatra de la British Museum, monumente simple si directe ale mortii. Nu alegorii, nu cartea mortilor, calatorii subpamantene in basoreliefuri etc. Nu, domnule, o chestie de piatra in care putrezesti. Vad ceva potential de meditatie aici.
3. Tot despre Bristish Museum, o statistica la prima vedere: in general s-au reprezentat (arta sau nu ramane de vazut) chestiunile urmatoare- victorii in razboaie si glorificari ale momentelor cand le-am tras-o la altii (destul de urat cel mai des), apoi femei misto calare, pe jos, cu cap de pasare, in marmura, imbracate, dezbracate, triste, furioase, lascive, indragostite, in fine, femei; si mai apoi zei care nu sunt decat metafore ale chestiunilor de mai sus. Aaa, uitasem, fapt deloc curios- cultivarea pamantului si cresterea animalelor sunt indeletniciri pentru invinsi. Ma intreb cum s-ar reprezenta, intr-un basorelief de exemplu, sa ramana - multiculturalismul. Si political corectness. Da, prietene Fukuyama, suntem la sfarsitul istoriei cand nu mai poti lasa in piatra urmele tale.
16 octombrie 2007
concilii
Complet in afara realitatii (real.. estate), zic despre concilii: Vatican I (1878-intrerupt de razboiul franco-prusac) foarte conservator, Vatican II (1962-1965), mult mai cool, incap si ceva ortodocsi ca biserici surori iar protestantii doar ca si comunitati eclesiastice (adica mai deloc).
Ratzinger, adica papa curent, a prezidat comisia pentru doctrina care inainte vreme era numita Sfanta Inchizitie. Parerea dumnealui e mai degraba Vatican I decat Vatican II, in speta ecumenism doar prin recunosterea bisericii una singura anume cea Romano-Catolica, chestiune exprimata destul de concret in vara asta. Nici bisericile orientale unite cu Roma nu sunt cine stie ce. Punctul meu concret de vedere- cum se face ca exista doua date pentru Paste. Cred ca ecumenismul (la Sibiu anul asta) ar fi trebuit sa inceapa cu o lectie de matematica eclesiastica.
Ratzinger, adica papa curent, a prezidat comisia pentru doctrina care inainte vreme era numita Sfanta Inchizitie. Parerea dumnealui e mai degraba Vatican I decat Vatican II, in speta ecumenism doar prin recunosterea bisericii una singura anume cea Romano-Catolica, chestiune exprimata destul de concret in vara asta. Nici bisericile orientale unite cu Roma nu sunt cine stie ce. Punctul meu concret de vedere- cum se face ca exista doua date pentru Paste. Cred ca ecumenismul (la Sibiu anul asta) ar fi trebuit sa inceapa cu o lectie de matematica eclesiastica.
15 octombrie 2007
cel mai ce
Dan C. Mihailescu (Idei in Dialog, septembrie) zice cum ca Omul recent (la eseu) si Orbitor (la roman) sunt cel mai ce pentru literele romane postrevolutie. I couldn't agree more. Desi Orbitor nu e cel mai gustos (controversat dupa aripa dreapta mai ales) este totusi pe langa un fluviu fracturat postmodern, chiar o poveste intreaga, completa. Iar omul recent, cum am zis altadata, e un weltanshauung, cum romanii nu prea scriu. Am zis.
13 august 2007
activisme
gasesc savuros ce zice dl. Plesu in articolul dumisale A treia zi a comunismului. Trebuie ca dl. Bucurenci se simte cu musca pe caciula. Ceea ce nu il deranjeaza, atat timp cat e o musca cool
21 iunie 2007
Intemeieri si anterioritati
"Suprimand lumea de deasupra noastra, modernitatea ne-a lipsit de mediul natural de inradacinare al obligatiilor, corelatul strict al drepturilor, si ne-a lasat la cheremul unei indefinite revendicari de drepturi, revendicare care a devenit nevroza modernitatii postmoderne. Datorita pierderii Cerului, pentru noi drepturile omului nu mai sunt in mod natural dublate de o carta a indatoririlor omului. Toata lumea stie de 1789- Declaration de Droits de l'Homme. Nimeni nu-si mai aminteste de faptul ca in 1795 a fost emisa o Declaration des Devoirs du Citoyen. Pe prima o evoca toti, pentru ca pot revendica prin invocarea ei orice. Pe a doua, in mod convenabil, au uitat-o toti, deoarece evocarea ei sugereaza ca drepturile au ca fundament responsabilitatile, lucru pe care nimeni nu doreste sa si-l reamintasca, azi."
19 iunie 2007
Domni
Djuvara aseara la Turcescu, cu eleganta pasionata, dives in - Primul descalecat, Basarab, cine e cuman si cine peceneg (putini valahi, poate ceva unguri), argumenteaza, deschide paranteze, inchide acolade, volute, intoarceri, fandari... prodigios si distins, marturie a unor timpuri ingropate sub praful demolarilor.
Sub casa poporului odihneste un spirit care aseara a fost dansat de unul din ultimii mohicani.
Ziaristi de mana a saptea de la Realitatea au gasit un subtitlu de senzatie- Djuvara distruge mituri, sau ceva, iar Djuvara, acolo pe scaun, nu distrugea nici un mit- era doar elegant si cultivat si distant si politicos si inteligent.
Ironic la adresa istoriei, acid la adresa imbecililor- are dreptate, e dintre acei prin gradinile carora au trecut tancurile.
E mai greu sa faci istorie cand istoria te face pe tine. Dar sa iesi la capat, sa te scuturi de praf si sa iti reasezi palaria... Chapeau!
Sub casa poporului odihneste un spirit care aseara a fost dansat de unul din ultimii mohicani.
Ziaristi de mana a saptea de la Realitatea au gasit un subtitlu de senzatie- Djuvara distruge mituri, sau ceva, iar Djuvara, acolo pe scaun, nu distrugea nici un mit- era doar elegant si cultivat si distant si politicos si inteligent.
Ironic la adresa istoriei, acid la adresa imbecililor- are dreptate, e dintre acei prin gradinile carora au trecut tancurile.
E mai greu sa faci istorie cand istoria te face pe tine. Dar sa iesi la capat, sa te scuturi de praf si sa iti reasezi palaria... Chapeau!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)