debate, eroisme

"-Avem noi caderea sa retragem dreptul la fiinta celor care nu traiesc cultural? Afirmati ca restul omenirii pur si simplu nu este.
-Nu eu le retrag dreptul acesta, ei si-l refuza. Ei se complac sa traiasca in statistica si in sub-uman. Si statistica nu ma intereseaza, imi raspunde Noica.
-Dar nu il puteti reduce pe a fi la a trai cultural! Inseamna sa suprimati varietatea umanului in numele unui model ontologic si al saturatiei lui ideale. Exista un "a fi" pe care il da eticul, exista un eroism al onestitatii, nu numai un eroism al culturii, care poate sfarsi monstruos in ignorarea obligatiei de a te deschide catre altul si de a-ti asuma analogic intreaga sfera a umanului"

Betia de idei. Hangover de sistem.

".. insa peste toate a plutit suveran, narcisiac si ametitor noua mentalitate generala si 'moderna' a omului american: convingerea ca era convingerilor s-a incheiat si concluzia ca realitatea nu este nimic altceva decat o forma depasita de obstructie a libertatii. Reapaosul general al instinctului istoric american si incetinirea virtutilor clasice au inceput, ca intotdeauna si peste tot in instorie, de la deruta gandirii. Generatii de universitari si figuri mediatice au construit si transmis o noua gramatica a cetateniei, care nu mai impune ci dispune autogratificarea prin orice mijloace, in numele unei noi utopii. America a migrat interior spre un radicalism egoist, care cauta autosatisfactia morala, transformand vechea drama protestanta a perfectionarii intr-o galerie crescatoare de culpe. O paralizie etica militanta si mutilanta a dat, in aceste conditi, visul egalitatii programatice (redescoperind, astfel, esenta socialismului) si a confirmat suprematia absoluta a eului bulimic. Noul etos: toata lumea trebuie sa atace autoritatea si fiecare individ e autoritatea suprema.

In plan politic rezultatul e deprecierea publica si transformarea politicii intr-un sport care vaneaza recorduri de corectitudine si conformism. In plan economic, rezultatul a fost o dereglare monumentala: o societate complet amnezica la logica elementara a banilor si un sector financiar supraalimentat s-au sprijinit reciproc si au creat o hiperrealitate economica"

Tabloidum tremens, un fel de agitatie

Pornind de la unul din ultimele numere ale Dilemei, gasesc mult prea facila argumentatia pe care o ofera jurnalistii confruntati cu intrebari referitoare la calitatea din ce in ce mai proasta a productiilor scrise, vorbite sau televizate.
Ea, explicatia, suna cum ca asta vreti, asta dam. Ceea ce omit sa mentioneze acesti domni este puterea fascinanta a acestor productii, (pe care altcumva se pricep sa o foloseasca), de a crea realitate.
Mass-media creeaza realitate. Asa cum creeau inainte vreme realitate artistii, scriitorii, Dumnezeu si, cu voia dumneavoastra, Pygmalion, la fel astazi fabrica realitate jurnalistul. Mai mult decat atat, detine aproape exclusiv acest drept, de multe ori in pofida, in ciuda, si alterand, realitatea in sine.
Odata eliberata in existenta (Das Sein :) aceasta realitate, expusa si agitata la lumina soarelui primavaratic, ea produce cerere. Nu e ca si cum discernamantul semenilor nostri ar fi atat de antrenat pentru a distinge intre dejectii si placeri apolinice. E mai degraba ca intr-o lege keynesiana, unde productia creeaza propria cerere. In momentul in care fabrici realitate te confrunti cu primejdia (si responsabilitatea, vai ce cuvant untrendy) ca acea realitate chiar sa inceapa sa existe la propriu. Astfel, atunci cand compatriotii nostri citesc pe rupte in metrou RING iar actorii jalnici al telenovelelor publice –ioniontiriacandreeamarinsimutu- isi agita fustele in public, nu este atat vina publicului (victima bovina) cat vina creatorului...
Pe o piata a realitatilor alternative (rating-ul da masura existentei “mai degraba”), putem insa sa ne relaxam alegand, clickoizi, realitatea care ne convine. Pe mezzo de exemplu.

Peter Solterdijk, Reguli pentru parcul uman

Imi place Sloterdijk.

Reguli pentru parcul uman porneste de la Scrisoarea pentru umanism a lui Heidegger si merge intr-un spatiu aproape interzis dupa Nietzsche- datoria omului de a se imbunatati pe sine.
Umanismul nu si-a dus la capat misiunea pentru ca dupa asezarea omului in centrul lumii nu a continuat antropodiceea prin cultura (sau nu a putut sa continue, pentru ca i-au lipsit instrumentele). Cartile scrise si societatile de cititori (prieteni) nu au reusit ceea ce de fapt ar trebui sa fie scopul ultim al culturii- imbunatatirea subiectilor.
Intr-o lume contemporana complet dezinhibata, scaldata in violenta, posedata de medii cvasi-culturale de entertainment si in care umanismul clasic a devenit o componenta de nisa, datoria filosofului ramane aceea de a gandi solutii de ameliorare a omului, de re-civilizare. Iar omul este acel animal care se imbunatateste pe sine, in cetate, civitas, civilizand si fiind civilizat.

Castalia

Trec aici acest comentariu facut in alta parte pentru ca imi pare ca intra intr-o serie.

Zic, de la noua masa neagra, asupra Bucurestiului de la ora doua si zece, etajul opt: un pic de distanta seniorala e buna la casa omului. Mai mult- e singurul mod in care putem savura cafeaua, cartea si pipa (as zice si brandy, insa asta e numai chestiunea mea cred). Daca jos in strada danseaza bisnitarii feciorelnici si moldovencele (vai, nu zic nimic, mie imi plac de mor moldovencele) pe noi nu ne doare. Adica, avem dreptul sa nu ne doara. Avem dreptul... moral sa dispretuim cordial sau rece. Sa ne distantam. Sa zambim sarcastic. Daca vrem, sa ne stricam de ras la spectacolul lor. Avem dreptul sa ne placa aceasta pentru simplul fapt ca putem intelege aceasta. Care noi? Noi.
Nu este un raspuns elaborat si poate nu ar trebui sa comentez in schimb mi se pare usor ridicol sa empatizam cu mucigaiuri si noroi pentru ca... nu stim exact de ce. Si nu, nu mi-a placut Arghezi decat in Duhovniceasca si ceva Psalmi, si ideea in cauza era stupida.
O republica virtuala a spiritului (Castalie?) mi se pare important de pastrat (prezervat era sa zic, fereasca sfantul!). Mie imi place cum scrie Zaza cand e sarcastica. Inteligenta se justifica pe sine. Iar compasiunea/empatia se castiga, nu sunt drepturi.
Cu scuze, mi-am permis acest comentariu fara sa fi participat la discutie. Dar e o tema la care rezonez. De aceea.