Dumnezeu s-a nascut in exil a lui Horia Vintila, o carte cu semnul lui Ovidiu. Un fel de nostalgie mare neagra (sau euxina).
Mi se pare ca tot ce are legatura cu Ovidiu- afara poate de Ars Amandi, care e fun, un fel de sonata- e mai degraba in registrul requiemului. Si nici macar, pentru ca nu e tragic, ci doar lipsit de speranta.
Intors la carte, imi place si ma mir ca Horia Vintila e destul de putin cunoscut la noi.
Are parfumul unui Buzzati, la marginea desertului de unde vin frigul, sarmatii si getii si uneori femei calde si tacute. Dara fara manierismele lui Buzzati, cu simt al unei constructii care nu e, cum se poarta, cinematografica, ci narativa. Inteleg prin narativa o constructie care prin fabula mai mult sau mai putin concreta da semn de ceva care ar putea fi dincolo de personaj, de concretul imaginii si de detaliu, care te lasa cu curiozitatea nesatisfacuta, in acest interruptus, in limbo, unde au stat mereu povestile bune. Povestile bune nu te rezolva, ca faptul divers, ci te abandoneaza pe malul Danubiului privind ca prostul catre ce ar putea fi.
Legat de semnul lui Ovidiu, cand eram mici am citit toti Ciresarii, cea mai nostalgica parte, volumul cinci, era despre Publius Naso. De fapt despre un monument daca imi aduc bine aminte.
Si m-am uitat azi prin Pontice. Domnule, asta era trist, nu gluma. Cu toate ca in traducerea lui Eusebiu Camilar suna destul de peizan :).
