bruckner

In general am bunavointa cu carti si autori. De mult nu am mai intalnit un text peltea mai dezgustator decat Pascal Bruckner. Nu cred ca are cum sa rascumpere timpul petrecut cu o suta de pagini. I will simply write it off.

Pielea, Curzio Malaparte

“Pielea” este o carte de citit toamna, si dupa the quiet american al lui Green. Este despre americanul stenic si despre europeanul innodat si in final destinat a fi “belit de cel mai simplu”. Carti despre o lama a lui Occam care subtiaza tesatura realitatii pentru a o face transparenta si lizibila pentru cel care nu se complica cu traditii si rococo, decat in forma lor pragmatica, simpla si.. buna. Cu striatii vizibile, bine si rau.
Inteleg ca a scris bine si Kaputt, insa Pielea este o fresca fina si precisa, in nota de lamentare a invinsului, ca un plans la zidul templului dupa damnarea natiunii, in soarele calm al toamnei de Neapole. Citind o biografie observ ca Malaparte e prodigios, un tip care a experimentat, unul dintre acei care intai face pentru ca apoi sa povesteasca, o specie ciudata care a apus aproape complet din biblioteci dupa razboi- in 1922 ia parte la marsul fascist asupra Romei, e arestat de Mussolini in repetate randuri pe perioade lungi, e un aristocrat conservator, cu opinii precise - homosexualii nu sunt exact a lovely bunch iar optiunile feminine sunt .. feminine, e un fascist de moda veche, din aia deziluzionati care imi fura simpatici, care au crezut ca pot lua inapoi ce luase revolutia franceza prin marsuri cu camasi negre, s-a vazut mai apoi ca marsurile de domni care au bate se termina prost pentru toata lumea, inclusiv pentru aristocrati.
Mi se pare ca aduce un pic cu Papini. Ca si cancan (ar putea fi scris mare pe coperta intai, s-ar vinde mai bine) a fost plasata la Index Librorum Prohibitorum- index de carti interzise/cenzurate de catre biserica Romano-Catolica. Tre sa ma uit mai bine in astea, aici de exemplu, vad potential.

Completare: spre sfarsit cartea se rafineaza si se sublimeaza in parfumuri fine ale aristocratiei de sud italiene. Nu mai este lamentarea papiniana ci imensa nostalgie albastra a sudului, cu miros de vin de Capri aspru si sec. Este un Lampedusa mai ironic si mai cinic, cum ne sta bine acum dupa deziluzii. Ce imi place insa la astfel de carti sunt certitudinile... este o carte care te lasa linistit spunand despre lucruri care au fost si au sa mai fie, asa cum au fost. are locuri unde aduce cu craii.

gravitati si gravitatii

Vaz ca am tot scris despre chestiuni de gravitate ridicola pe tonuri de popa raspopit din vini lumesti, dragoste de vin si picior gol de femeie. Adica cu ciuda si obida despre subiecte care, din decenta, nu sunt destinate neaparat unui spatiu public. Probabil ne vom stradui sa ne intoarcem la cele lumesti, sa participam si sa dansam un pic, lasand pe Dumnezeu, Patapievici si Maica Tereza sa faca conciliu in trei (mediolanum 4 pre numele lui). Gravitatea sufera de pacatul extrem al luatului prea in serios

Panta Rhea

Orasul e strabatut gri de ploaia din balcon, in timp ce, mutat (totul curge se modifica se transforma), se desfac cutii cu carti si alte numeroase cutii- jocuri de sah si domino cumparate aiurea doi rucsaci doua paturi in raftul de jos inchis Huck Finn Nada Florilor si Jack London dintr-a patra, fara virgule, gramada. Oh, I need a drink. Monopoly trebuie ca apartine lui Dobrita. Bastonul cu cap de cobra de la Corin.

Vazut de aici de sus, neimpiedicat pe, cumva, zeci de kilometri si in trei directii, Bucurestiul sade in ceata uda ca un motan cenusiu. Ploua deloc european.
Contabil, la vremea mutarilor se intocmeste 121 (profit si pierdere), balanta si bilantul.

mai lasa-ma un pic, sunt aici. Adu-mi o cafea. Spune-mi o istorie cu perne brodate. Zambeste-mi.

Castalia

Trec aici acest comentariu facut in alta parte pentru ca imi pare ca intra intr-o serie.

Zic, de la noua masa neagra, asupra Bucurestiului de la ora doua si zece, etajul opt: un pic de distanta seniorala e buna la casa omului. Mai mult- e singurul mod in care putem savura cafeaua, cartea si pipa (as zice si brandy, insa asta e numai chestiunea mea cred). Daca jos in strada danseaza bisnitarii feciorelnici si moldovencele (vai, nu zic nimic, mie imi plac de mor moldovencele) pe noi nu ne doare. Adica, avem dreptul sa nu ne doara. Avem dreptul... moral sa dispretuim cordial sau rece. Sa ne distantam. Sa zambim sarcastic. Daca vrem, sa ne stricam de ras la spectacolul lor. Avem dreptul sa ne placa aceasta pentru simplul fapt ca putem intelege aceasta. Care noi? Noi.
Nu este un raspuns elaborat si poate nu ar trebui sa comentez in schimb mi se pare usor ridicol sa empatizam cu mucigaiuri si noroi pentru ca... nu stim exact de ce. Si nu, nu mi-a placut Arghezi decat in Duhovniceasca si ceva Psalmi, si ideea in cauza era stupida.
O republica virtuala a spiritului (Castalie?) mi se pare important de pastrat (prezervat era sa zic, fereasca sfantul!). Mie imi place cum scrie Zaza cand e sarcastica. Inteligenta se justifica pe sine. Iar compasiunea/empatia se castiga, nu sunt drepturi.
Cu scuze, mi-am permis acest comentariu fara sa fi participat la discutie. Dar e o tema la care rezonez. De aceea.