Serengeti

In debara sta frigiderul cu frig. El mormaie si troncane noaptea, fiind in viata. Cand e lumina stinsa cloncane ciclop sugubat cu ochiul albastru. E un senior.
Tot acolo mai sunt bocancii de zapada folositi rar si cu o amortizare infecta, adica afacere proasta. Vecini afabili sunt sacul de dormit (-18, cehesc), pioletul, fantoma unui pisic negru pe nume Klaus, fotografii vechi, o sacosa cu cartofi noi si o sacosa cu identitati vechi sepia.
In partea ceastalalta sunt cuptorul micro si masina de spalat, emailate, indragostite, zambarete. Inchid usa debaralei, Salambo, si in fapt numeroase chestiuni se intampla in campia uriasa intinsa in soarele alb al dupa-amiezii. Se spun povesti spuse rar. Sacul de dormit si pioletul de exemplu au o poveste cu primedjii si ispite, cu totul incapsulate in spatele usii wenge. Sunt si povesti boeme, cu absint, pariziene, fauviste. Astfel debaraua este un serengeti al povestilor private, de amor. O lume intinsa ca o piele moale de sters ochelarii, care pipaita spune de fiinte fantastice moi.

"Banish plump Jack and banish all the world"

„Bine dispus pana la nesimtire, fanfaron, pofticios, chefliu, iute de gura si gata de sotii, greoi si usuratic, pe scurt gras, gras de rang cosmic, Falstaff..”

Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc la acesta alergare spre rosu a domnilor si doamnelor prin parcuri. Ridicolul absolut el efortului lipsit de sens, pentru a arde calorii, straluce ca desavarsit impotriva firii.

Risc un excurs. Explicatia e probabil undeva in confruntarile dintre papistasi si reformati, cam acolo unde nesabuirea renasterii catolice face loc cumpatarii reformate ce se transforma incet in acumulare de capital si sanctifierea rolului jucat aici, in lume, prin profesie, ca Beruf, chemare (in engleza anti-papistasa „calling”, tot cu sens religios).

(Acea zicere a lui Franklin despre cum trebuie sa puiasca banii pusi deoparte, observata cred de Weber, de-a dreptul zgarcenie acceptata social.)

Baietii astia, protestantii, dau un sens religios existentei in lume qua lume, sanctifica profesia, esti damnat de la inceput asa ca ai pus-o, pune mana si munceste basically. Strange banii, care vor face si mai multi bani. Nimic nou pana aici.

Dar zic, fiind domnii astia atat de corecti si atenti cu trecerea lor prin lume, irosirea mancarii prin overfeeding este un pacat la fel de mare ca si irosirea banilor prin cheltuiala.

Asa incat redarile grafice ale vremii sunt anume catolicii mai rotunjiti, reformatii mai indarjiti si slabi rau.

Dupa cum rolul in lume trebuie sa fie conform cu cuvantul Domnului exprimat prin Beruf – sa iti faci treaba bine si sa nu consumi aiurea (ceva similaritati cu teorii moderne ale sustenabilitatii?) la fel si rolul stomacului in lume este dureros limitat la o nedemna, frugala soarta: a mentine pre-damnatul in functiune spre a produce, da, bunuri si servicii. Ok.

Adica, mancatul pe sponci e de la Dumnezeu, imbuibatul e de la nefartat.
Calugarii rumeni binedispusi catolici si Falstafii trec drept facatori de rau asociati curviei de la Roma.

In paralel cu geneza capitalismului spiritul protestant aduce in lume cultul omului slab care isi vede de treaba lui, fara sa petreaca prea mult. Modern corporate culture all the way. Nu iesi in evidenta. Faci exercitii in fiecare zi, ai asigurare de viata, contribui la pensie. Pui deoparte, esti tuns scurt. Ai o profesie. Esi slab si fit.

Teroarea fitness-ului ca si cuvant al Domnului sta asupra noastra in formele dibaci deghizate ale cultului Brave New World al sanatatii imbecile.

Sa fim gonflabili ( Huxley, va rog).

In fine. Asta pentru ca in seara asta nu am avut chef de mers la sala si am citit din Minima Moralia despre Falstaff.

Si cazul advers: redarile grafice de olandezi protestanti implica forme rotunde, urate, si pesti morti in naturi moarte.