Careful with the party

The Western official with long ties to Somalia told me that he believed Sharif had, indeed, been naive about Al Qaeda. "I like him" he said. Their first encounter was on New Year's Eve, 2004, in Mogadishu. After hearing an Islamic Courts radio braodcast to the effect that "anyone celebrating New Year's Eve should be executed", he had gone to ask Sharif about it. He replied by saying "It's Christ's birthday, isn't it?"

Ajutor- Conversi contra Basescu

Domnilor, m-am convins: coolii nu voteaza cu Basescu. Coolii voteaza Antonescu.

Deci, sunt de acord: probleme cu fi-sa, autoritar, usor grobian si cu colaboratori gen Udrea, pot sa inteleg ca unii nu sunt fericiti. Inclusiv eu.

Dar stiti ce? Ei, coolii, il urasc...

Alternativa: Liberalii rosii. Ce zbor augural de curci developeaza pentru cooli clar pe facebook destinul natiunii asteia sub cerul de toamna? Pentru ei, care au mai citit o carte, au mai vazut un film la cinemateca Eforie?

E incredibil. Ce a facut Basescu coolilor din orasele mari de il urasc.

In principal cam toata dreapta conservatoare si liberal autentica e cu Basescu- volens nolens - adica astia de au citit, sa zicem, macar Republica daca nu, o Doamne, Tocqueville sau Hayek sau Mill.

Deci coolii nu fac partea din categoria asta.

Nu inteleg nimic.

Am o groaza de amici care voteaza Antonescu, cu argumente ilariante. E clar ca lumina zilei ca baiatul asta reprezinta o clasa transpolitica de aparatcici mafioizi care tine Romania in loc de 20 de ani.

Nu cred ca e o optiune rationala: astia il urasc pe Basescu instinctual, pentru a fi altfel. Pentru a fi speciali. Se revolta visceral la ideea de a avea aceeasi opinie cu taximetristii. Ar fi votat Marina Voica daca se branduia corect. Vai. Cine a zis ca 68-istii aveau opinii corecte sau ca parul lung e o garantie a rectitudinii intelectuale.

Opinia mea o imparteasesc cu toti taximetristii insa.

Ce le doresc?

Sa obtina candidatul pe care il doresc si sa nu mai poata cumpara conversi din lipsa de bani.

politici mai vechi

Daca ne uitam un pic la imaginea asta (cam la vremea luptei de la Poitiers), maghiarii sunt in Caucaz, avarii sunt in Europa de Est (si la noi adica) si lombarzii in Italia.

Latinii (Vloh, blahi, wloch) erau un pic in paduri

Despre virtutile criticii

Un excurs clasic liberal excelent

http://www.ideiindialog.ro/articol_696/pledoarie_pentru_dreptul_de_a_ofensa.html

"De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara.

Djuvara, Amintiri si povesti mai deocheate

Azi-noapte Djuvara, in vreo ora jumate. Povestile nu sunt deocheate deloc. Vorbesc despre o lume ca un desert turcesc cu nuca. Care a disparut apasata sub blocurile cu muncitori din Militari. Te ia asa un soi de ciuda reactionara de-ti vine sa te inrolezi in garzile albe.

bits and pieces

e curios cum converg anumite puncte de vedere dincolo de Zeitgeist:

Noica, in Jurnal de idei

"Ofensa adusa de feminism. Transformarea omului in papadie"

in alta parte

"trei sferturi din umanitate dispare ca atare, prefacandu-se: taranul. Jumatate din umanitate e destituita din rostul ei: femeia. Indaratul amandurora ceva a intrat in eclipsa (natura, destinul, timpul). Ce lume e asta?"

biletele au fost aruncate

Off to Portugal for two weeks.

Bacalao, Porto and walking...

poop culture

Cu oarecare satisfactie vad nota lui S. Antohi in comentariul la Ravelstein (Saul Bellow) referitoare la o chestiune observata si de mine acum ceva vreme: in cultura pop americana, in special exprimata de Hollywood, opera si muzica clasica sunt asociate cu perversitatea, anti-socialul, si la limita, criminalitatea.
Imi aduc aminte de cateva filme cu John Malcovich- Ripley’s Game spre exemplu, Antohi mentioneaza Pretty Women si, mai elegant, The Talented Mr Ripley.
Alaturi de opera si muzica clasica as spune si despre aplecarea catre arta si fumatul de trabuc sau, mai rau, pipa ca semne ale degenerescentei si disfunctionalitatii sociale.

O, da

Nu cumva pluralismul axiologic duce pur si simplu la spargerea societatii in comunitati, asa cum se reproseaza mereu comunitarismului?
Nu cumva segregarea este singura consecinta riguroasa a pluralismului axiologic, in ciuda verbiajului integrationist al multiculturalistilor, care se preocupa mai mult de valorile afirmate si codificate legislativ (nu asumate si traite) ?

Sorin Antohi, in Razboaie culturale, comentariul la John Gray, Cate fetze are liberalismul

Asphalt Tango

In seara aceasta ma dor mainile dupa ce am cazut obosit urcand dealul de la Lacul Morii. Noaptea la doua, bicicleta, sus jos, un picior dupa altul, asa cum mi s-a parut ca se poate urban la Berlin acum trei saptamani, acesti nemti blonzi decenti subtiri disciplinati ce pregatesc o noua invazie hegeliana a spiritului in istorie. Acum la doua politistul pustan mi-a zis politicos, aveti nevoie de ceva, zic, nu am nevoie de nimic, multumesc, doar ca ma dor palmele. Am mers de la MtzR la Alexandra si ea invata pentru examen. Si apoi spre casa ma dor manile cu care de nadejde valaha m-am sprijinit in piatra asfaltului dara stii cum.. ce vreau sa zic este altceva. Acum la balcon la etajul opt deasupra parcului Politehnicii este deschis si ce vreau sa spun este exact asta: ca ni se pare normal. Este oarecum hilar ca o carie care se vede…insa, cum zice Elisafta Movila boieri dumneavoastra rusinatu-m-au paganii, zic- m-au alergat multi caini, haite nenumarate, tare, disperat, de trei ori pe Grivitei, apoi de cateva ori la Grant, in Crangasi si apoi sus in Militari. Congo, vanat pur si simplu. Am dat la pedale fara de suflu sacadat injurat de soarta de rahat a unei tari care nu se va razbate pe sine niciodata. zacem intr-un suc fara de inceput si fara de sfarsit in care cainii, caricatura constiintei noastre cu branza si smantana, ne gusta pe indelete. Ne-am terminat de mult. Acum o saptamana, intr-o dimineata, in Islington, am reluat un fragment din schimbarea la fata a romaniei. Nu s-a petrecut. Nu o sa fie. De la roxolani, slavi, cumani, au ramas tehnici de calarie si femei frumoase. Dara noi vom fi mereu, la rasul ierbii crude a istoriei, visatori la marile victorii al gandacului de Colorado. Un sofer de taxi de la cobalcescu imi spunea intr-o zi trecuta ca el asteapta o renastere spirituala a Romaniei. weird sofer, avea carti in masina. As vrea sa ii transmit pe aceasta cale ca it ain't gonna happen.

Drum bun, ciresari!

Dumnezeu s-a nascut in exil a lui Horia Vintila, o carte cu semnul lui Ovidiu. Un fel de nostalgie mare neagra (sau euxina).
Mi se pare ca tot ce are legatura cu Ovidiu- afara poate de Ars Amandi, care e fun, un fel de sonata- e mai degraba in registrul requiemului. Si nici macar, pentru ca nu e tragic, ci doar lipsit de speranta.
Intors la carte, imi place si ma mir ca Horia Vintila e destul de putin cunoscut la noi.
Are parfumul unui Buzzati, la marginea desertului de unde vin frigul, sarmatii si getii si uneori femei calde si tacute. Dara fara manierismele lui Buzzati, cu simt al unei constructii care nu e, cum se poarta, cinematografica, ci narativa. Inteleg prin narativa o constructie care prin fabula mai mult sau mai putin concreta da semn de ceva care ar putea fi dincolo de personaj, de concretul imaginii si de detaliu, care te lasa cu curiozitatea nesatisfacuta, in acest interruptus, in limbo, unde au stat mereu povestile bune. Povestile bune nu te rezolva, ca faptul divers, ci te abandoneaza pe malul Danubiului privind ca prostul catre ce ar putea fi.

Legat de semnul lui Ovidiu, cand eram mici am citit toti Ciresarii, cea mai nostalgica parte, volumul cinci, era despre Publius Naso. De fapt despre un monument daca imi aduc bine aminte.
Si m-am uitat azi prin Pontice. Domnule, asta era trist, nu gluma. Cu toate ca in traducerea lui Eusebiu Camilar suna destul de peizan :).

Betia de idei. Hangover de sistem.

".. insa peste toate a plutit suveran, narcisiac si ametitor noua mentalitate generala si 'moderna' a omului american: convingerea ca era convingerilor s-a incheiat si concluzia ca realitatea nu este nimic altceva decat o forma depasita de obstructie a libertatii. Reapaosul general al instinctului istoric american si incetinirea virtutilor clasice au inceput, ca intotdeauna si peste tot in instorie, de la deruta gandirii. Generatii de universitari si figuri mediatice au construit si transmis o noua gramatica a cetateniei, care nu mai impune ci dispune autogratificarea prin orice mijloace, in numele unei noi utopii. America a migrat interior spre un radicalism egoist, care cauta autosatisfactia morala, transformand vechea drama protestanta a perfectionarii intr-o galerie crescatoare de culpe. O paralizie etica militanta si mutilanta a dat, in aceste conditi, visul egalitatii programatice (redescoperind, astfel, esenta socialismului) si a confirmat suprematia absoluta a eului bulimic. Noul etos: toata lumea trebuie sa atace autoritatea si fiecare individ e autoritatea suprema.

In plan politic rezultatul e deprecierea publica si transformarea politicii intr-un sport care vaneaza recorduri de corectitudine si conformism. In plan economic, rezultatul a fost o dereglare monumentala: o societate complet amnezica la logica elementara a banilor si un sector financiar supraalimentat s-au sprijinit reciproc si au creat o hiperrealitate economica"

simple as it comes with a bike on top

Some people go through life wondering if they've made a difference in the world...Marines don't have that problem - Ronald Reagan

Paine No. II id est mamaliga

"De altfel, saracia nu este decat pe pereti: am vazut peste tot gaini, gaste, ceva cai si boi, oi si capre, caini si pisici care traiesc din ce ramane de la stapani, si cu paine. Aceasta este de doua feluri- cea de cuptor este fara luciu, tare, fara drojdie; cealalta este fiarta: se pune faina intr-un ceaun la foc, cand da in clocot se amesteca pana ce seaca toata apa. Aluatul ia forma ceaunului, se mananca fierbinte si, fara sa fiu mancacios cum sunt cei de prin partea locului, va pot incredinta ca mi se pare buna. Are gustul cojii de pateu."

Jurnalul contelui d’Hauterive, secretar francez al lui Alexandru Mavrocordat, calatoria de la Constantinopole la Iasi, in N. Djuvara, Intre Orient si Occident.

ratoi si gaste, ulei pe panza

Am iesit la plimbare ieri dupa ploaie printr-un orasel aburos rece cu casute de turta dulce si cer violet (in luna lui marte, ora 7 seara). Acolo unde raul calm Mosel se confluenteaza cu Rinul mai putin calm stam asa contemplativ - noi zicem ca prostu, de unde prostul este de obicei statator si nu umblator- deranjat rar de zelul gafait al unor alergatori slabi, sarmani.
Atunci, tot calm si contemplativ, a macait empatic langa mine un ratoi verde, mare, cu dunga alba pe gat si carena neagra. A privit si apoi a trecut cu ruliu (nu tangaj) cararea pietruita si apoi zona cu iarba si s-a tot dus agale catre biserica sfantului Kastor, stil romanic, 836. La concertul de orga de seara probabil.
Am cugetat scurt la libertatea si pacea acestor pasari- in comparatie cu a mea de exemplu- iar in acest timp o gasca mare alba a decolat cu zgomot de pe apele linistite de langa mal.
In seara aceasta, la cativa kilometri in amonte pe Rin, tot pe iarba, tot seara pe la sapte, langa alta biserica dar tot pe mal, imi taie calea, ce sa crezi, un ratoi macaind in peto. Nu am argumente tari dar sunt convins ca era acelasi ratoi. L-am susprins digital de data asta, in miscare, in timp ce ma privea lung din lateral, strategic, un galion in pozitie de tragere. Un pic zeflemitor, chiar arogant, dupa parerea mea.
M-am surprins gandind, automat - 1. Rata asta a scapat de undeva. 2 cine o fi stapanul 3. Rata asta e de mancare.
Luat pe nepregatite de atata libertate aroganta, inteleg mai bine pe acei ce au poftit la gaste teutone prin parcuri- surpriza este totala cand vezi aerul firesc cu care esti scrutat si naste pe de o parte intrebari filosofice si pe de alta ispite pragmatice.

Filip Florian, Zilele Regelui

Iara surprins de Filip Florian de data asta cu o carte dupa parerea mea mult mai buna decat cele anterioare.
Zilele regelui este o fresca alerta baleind fara hopuri intre fereastra publica si cea privata a unor vremi despre care la noi s-a scris mult si prost, despre care istoria ne spune in genere prostii si despre care eu personal in genere nu inteleg mare lucru. Ce pot insa sa zic este ca simtul ironic (auto ironic), intuitia si voluta poezata a lui Filip Florian aduc aici in sufrageria rosie mahalaua adanca si intensa care este Bukresh intre Bulgaristan si Macaristan, intre Cuza (Principate) si Independenta (Romania).
Personajele principale par a fi Carol I si Joseph Strauss- dentistul inteligent- insa de fapt e vorba despre naivitatea chinurilor facerii unui neam ce nu se poate elibera de scepticismul si stangaciile slugarniciei, de intriga gregara, de imposibilitatea de a face, de imposibilitatea de a tacea respectuos.
Romania tanara este o mahala barbara si murdara care cu suspiciune se fereste de progres si randuiala, in care mosierii au dosit caftanele pentru a pastra instinctele abile de intriga si capatuiala in dauna folosului public, in care imposibilitatea de a accepta anterioritatea vreunei valori lasa sa transpara ca eficiente doar politici de limita.
Karl, un capitan neamt de familie buna, a luat doua Principate aservite Portii cu jumatate din bugetul apararii delapidat de ministru insusi si le-a administrat incapatanat, impotriva vointei tuturor, catre un regat independent si modern. Cateva zeci de ani. Un efort dramatic, sustinut, obstinat care nu este recunoscut ca atare, drept ceea ce este- geneza insasi a Romaniei ca stat.
Mai multe se stiu despre politicieni ca Bratianu, un tembel isteric care il aduce pe rege cu scopul de a-l manipula pentru ca mai apoi sa fie implicat pana la gat in republica caragialesca de la Ploiesti si in alte marafastacuri complet lame.
Ca in fabula lui Mandeville intoarsa pe dos, si ca intotdeauna la noi, scaldati pana la brau in viciile publice, inglodati, nevolnici (nu se poate) si tristi (la dracu), suntem salvati de privat- de cautatura albastra a ochilor Elenei Ducovici, de placinte bune, de o casa calda si pravalie cu vad bun la Lipscani.
Gropile si cainii Bucurescilor de azi capata o intemeiere istorica, o linie genealogica precisa iar Romania publica, gazeta, fituica, ne reaminteste ca aici fericirile sunt doar private. Si bine ca sunt.
Filip Florian salveaza inca o data ce trebuie salvat zilnic (e bine dom’le aici), si, in doing so, scrie o foarte tare carte, scrisa bine, intens. Caleidoscop, privire atenta, imaginatia acurata a detaliului consonant cu realitatea istorica. Ades poezata, cu consistenta calda si mirositoare. Cu dragostele de tot felul.
Aaa- ce nu mi-a placut: aventurile motanului cu pisica Ritza. Nu am inteles ca cauta acolo, dar daca vrea el e putin lucru de facut.

Epistolar

Oarece relatie incerta cu Epistolarul, pe care cu siguranta il citesc cam tarziu intr-o ordine, nu-i asa, paideica.
Fraze saltate si cascade abundente trag pe firul apei in jos pentru ca mai la vale sa se impotmoleasca in culoare verde de matasea broastei, maluri romanesti (ca Bahluiul, de exemplu).
Multe orgolii, unele elegante (Paleologu), altele grotesti (Radu Bogdan), altele pastisate in linii groase (Marin Tarangul). Cei mai dramatici ar fi abulicii aparatcici, atinsi la lingurica de 'nuca tare' a paltinisimului. (asta cu nuca tare cred ca e o vorba a lui Nae Ionescu despre legiune-sau sa fie Vulcanescu?).
Un aparatcik cu deosebire enervant este Ion Ianosi, fraze din vremuri uitate prea devreme in care bunavointa unui tembel din sistem era diferenta dintre tipar si sertar.

In fine, pe unde e clar si rapid place si transporta din nou in aerul rarefiat de la Paltinis. Acum nu ca as avea organ pentru filozofia de sistem- vai, nu e pentru contabili- dar asa, da bine dom'le un pic de intransigenta in ale spiritului. Mai putin romanism caldut si mai mult radicalism cu staif si poate nu vom fi scuipati de pe limba Domnului (Matei).

Caragiale catre Eminescu:"Kant asta al dumitale trebuie ca era un moftangiu"