Stepansminda Tbilisi Batumi

Incepi cu „oane water please, no gas“. Asa incepi. Nici o reactie initial, discuta intre ele, apoi o decizie brusca si se aduce o sticla de cola. Reiei cu o slavona veche: adno voda, no gas. A, e mai clar. Vine si zice ceva gen adin lari. Adica zero cinci euro. In Georgia apa este ieftina, multe alte lucruri nu sunt.

Duminica am plecat din Stepansminda dupa o seara lunga cu francezi, britanici –de exemplu un tip care luptase in Falkland si acum era profesor de arheologie. Echipa de arheologi investiga granita imperiului persan care multa vreme a fost pe Caucaz. Discutii lungi lungi. Mai ales cu francezii ce voteaza Hollande, quelle horreur.

Duminica dimineata mai dificila, urcat cu moto pana la manastire sus, nu cea mai fericita decizie ever. Coborat cu moto, si mai nefericita decizie, de data asta de neevitat. Sus la manastire, la intrare, grup mare de israelieni si vreo patru sirieni educati, accent britanic. Do you want to make peace with us? intreba o doamna. Sincer, ma durea capul de la berea din seara anterioara si am plecat. Raspunsul va fi fost complicat. Mai deoparte un grup de nemti ascultau disciplinati ghidul. Vai.

 Plecat spre Tbilisi pe Georgian Military Highway, drum evident construit de rusi undeva dupa 1800, o bucata din el ok, o alta bucata mai putin ok, in mare absolut spectaculos. Se poate observa cu usurinta ca in Georgia exista o cultura a depasitului, care este o chestie de onoare, nu asa, un artificiu pasager. Este o chestie personala. Un duel individual, iar traficul total este dat de suma acestor dueluri individuale. Decizii socante de depasire, frane, dansuri de toreador, iti pare rau ca nu ai o camera sa filmezi real time.

Am o intrebare: de ce stau vacile pe pod? Am vazut in drum circa 5 grupuri organizate de vaci, din care trei, deci mai mult de 50%, stateau pe cate un pod. pe pod, nu in alta parte. Si am trecut peste nu mai mult de zece poduri, you do the math. Ramai cu intrebarea: de ce stau vacile mai degraba pe pod decat altundeva?

Seara la Tbilisi, dupa o cazare spontana (gen mers pe strada principala, intrebat unde hotel, aratat cu degetul, zis si facut) si dupa somn ies, in aer liber se desfasoara Tbilisi beer festival. (Paranteza: a nu se cumpara niciodata varianta pdf a unui ghid de calatorie, e o prostie, cand ai nevoie e undeva in bagaj departe.)

Domnule, astia din Georgia danseaza de rup. Una din caracteristicile filmelor cantate este ca asa deodata West Side Story like actorii izbunesc si canta, surprinzator (dar pentru ei firesc), si de aici fiorul artistic. Asa e in Georgia cu dansul. Aia cantau cantau ceva jazz folkuit si la un moment dat unul din cei de pe scena lasa rusinea deoparte si pac, la dans. Ei, ce sa vezi, si audienta raspunde in kind, imediat, domnite cu rochita, tati cu copii pe umeri, hipsteri cu camasutze si conversi se avanta la dans cu totii, toti ca unul. Freakish, says me.

In fine, papa, somn. A doua zi de presupus turistica insa o lene groasa apasa ca o intrebare importanta nerostita, stai in pat, mai dormi, intr-un final iesi. Turism clasic. Tre sa va spun ca nu imi place Tbilisi, iaca, am spus-o, are o spoiala de cultura veche in special religios/arhitecturala, restul e implant tzarist si mai apoi sovietic. Peste care cateva orori moderne de plastic. Orasul vechi despre care vorbeste Lonely Planet e un turist trap mic si obosit, barurile overpriced, murdar, miroase a pipi unde nu trebuie sa se intample asta, in fine. Nu e bine. Adica de, e interesant, dar nu e cum zice la Lonely Planet.

E o probleme cu astia de la LP, totul este extraordinar, deosebit de frumos etc, ca un fel de sfaturi de calatorie din revistele pentru femei, nu zice nimeni odata asa pe fatza, frate, e cam nasol, miroase a pipi, mergeti si voi in alta parte. Ei asuma ca ai luat deja decizia atunci ei bine, fiti fericiti cu ea, mirosurile oricum trec.

Sunt multe parti bune cu Georgia, mancarea e excelenta, vinul la fel. Oamenii sunt mici de inaltime, femei si barbati deopotriva. Ele sunt asa cam brunete, ei cu pieptul inainte, se-nfoaie adesea, vorbesc tare, cu gesturi largi.

Un fel de cultura de sat de crescatori de vite, grand village, cu cutite ascunse la carambi.

Alte lucruri bune: au existat ca stat independent doar pe perioade foarte scurte din istoria lor insa si-au pastrat identitatea. Vreo 400 de ani emirat arab, apoi persani, apoi rusi, iar persani, in final rusi de la 1800 pana la 1991. Din 1991 pana in prezent au avut nenumarate raboaie civile, iar in prezent au trei regiuni separatiste fiecare cu razboiul ei- Abkhazia, Osetia de Sud si Adjaria. In fine, you get the picture, le place scandalul.

Iaca nu am fost atat de PC precum LP.

Pe de alta parte Tbilisi e modern, bustling, conversi si blugi rupti, muzica buna la terasa, unele baruri subterane cu muzica ruseasca, e plin de energie si e complet vestic, nu ai spune ca e in Caucaz. Se vorbeste engleza in masa la cei tineri, deloc la cei batrani, care in schimb vorbesc rusa. Rusa nu cred insa ca isi va pierde caracterul de lingua franca, se pare ca spatiul ex sovietic nu e doar unul al resentimentelor ci si unul unit de un destin dominat de slavi.

Dulciuri: baclavale, sarailii, deci ma-ntelegi de unde. Suveniruri poti cumpara cornuri de vita din care se bea vinul si numeroase sabii, iar doamna care reprezinta Mama Georgia cu cei 22 de metri de aluminiu ai sai are o sabie si o cupa de vin la indemana. Destul de clar.

In ciuda unor chestiuni neplacute totusi simti puterea staruitoare a culturii georgiene care nu stiu daca e mare dar stiu ca e incapatanata. As zice totusi ca arhitectura religioasa este armeana, but who am I to judge.

S-au desovietizat intens si aproape complet si asta spune multe despre intensitatea sentimentului national. Uneori se simte Asia Centrala, in special la arhitecura caselor vechi, in bucatarie sau in unele consoane. Care consoane domina aproape ridicol vocabularul si toponimele. Mtskheta e langa Tbilisi. So on and so forth.

Sunt matze multe si slabe, lemongrass in sosuri (hate that), un chelner imi spune ca „our beer is wine“. Bine de stiut.

Astazi drum spre Batumi, 380 de km, prin doua lanturi de munti. Usor neplacut pe alocuri, de exemplu in Kutaisi a fost o surpriza generala cand am oprit pentru pietonii care traversau pe verde, am fost gratulat probabil nu doar cu clacsoanele colegilor de trafic.

Ultima ora de drum a fost superba, cu o Adjarie (alta regiune separatista) superba, plina de verdeata, relaxata, oameni ok care nu te lasa sa platesti merele ci pur si simplu ti le dau si se supara daca scoti bani. Apoi din nou Chernomore, care de maine va deveni Karadeniz.

Batumi e o explozie exotica de culoare si miros, e clar tropical cu o vegetatie ca dupa muson, mustind de verde intens. In afara de trafic (iara?) totul e perfect la Batumi, inclusiv masa cu icre rosii and all sorts of other stuff.

La o vreme primesc un sms de la un amic acid: „esti biker cu camasa si blacberry?“. In situatia in care te definesti prin mijloace de transport ai putea fi metrouer sau mergator cu trenul. Cumva, a merge cu motocicleta este pentru unii este o aventura stupida, pentru altii ceva cu care se identifica pana cand uleiul le curge prin vine, pentru altii o atitudine asumata din lipsa de repere identitare, pentru cativa placere- sau pur si simplu o optiune printre altele. In fine, evident, variatia este mare, rostul mersului cu motocicleta nu este de mantuire individuala (sau de grup, la piata Romana sau in Hell’s Angels), ci este un fel de a vedea lumea cu fundul pe ceva. Putea fi o drezina for all I care. Whatever works for you is good, nu e nevoie sa imbraci vreo uniforma.

Maine Turcia.